Aud că x, persoană importantă prin mahalaua literară, mă acuză de obstucţionare. Pur şi simplu îi barez omului drumul spre glorie. Fac, cum s-ar spune, presiuni să fie scos de pe liste, să nu figureze pe tabla de şah a ordinii literare. De parcă prezenţa mea umilă (cum chiar x o caracteriza cu ironie şi rânjete publice) ar putea bara cu ceva ascensiunea cuiva. E o contradicţie: pe de o parte ironizează proiectele (şi arhivarea), pe de alta se plânge că nu are loc în ele. Care-i adevărul? Nu mă mai interesează asocierea cu oameni care nu înţeleg să-şi respecte semenii. Simplu şi fără alte considerente. Unul care face teoria chibritului din neparticiparea lui “şi acolo”, mă ia drept prost (nu zic că nu sunt, ca să-i dau satisfacţie), unul care-mi jigneşte prietenii şi-mi atacă public persoanele pe care le iubesc nu poate face parte dintr-un proiect pe care-l coordonez. Ce nu se-nţelege? Am pus punct acestor asocieri, nu mă interesează alăturarea cu oamenii care nu înţeleg că sunt şi treburi mai importante de făcut decât să ne suspectăm/înjurăm/atacăm ca în curtea şcolii. Nu am pretenţii literare, nu sunt decât un personal literar auxiliar, aşa că îmi permit să am pretenţii. Mă asociez cu cine consider că merită. Aşa mi se pare civilizat şi normal. Nu pot dansa la mondializarea maneliştilor politici, nici nu pot suporta figurile cu prestanţă care nu mă înghit. De ce aş accepta în preajmă pe unul care mă ironizează? (mă refer doar la proiecte personale) Doar de fraier? Să fim serioşi, nu mergem la bere cu urâciosul de la parter doar pentru că stăm în acelaşi bloc sau plătim în aceeaşi zi întreţinerea. E vorba de respect. Nu de războaie sau de răfuieli. E pură chestie de autoapărare. Fără strategie, bârfe şi atacuri sub centură. Doar selecţie. Deranjant e când acuzele vin tocmai pe “terenul pe care-l fixez eu”. E ca şi cum cineva m-ar acuza că ţin lumina aprinsă în dormitor, deşi el nu e decât un pieton care trece prin faţa blocului. Să facă scandal în cazul în care apartamentul îi aparţine, nu când doar trece pe sub el în drum spre gura de metrou . E ca şi cum mi-ar spune cum să-mi mobilez casa fără s-o fi văzut-o înainte. De ce să primesc în casă astfel de “sfătuitori”? Ca să risc să-mi spargă geamurile imediat ce au plecat din ea? Prefer să nu-mi ştie blocul şi să arunce cu pietre după “ureche”. Poate scap de bombardament. Sau trebuie să-i mulţumesc pentru că mă bagă în seamă? Nu cumva trebuie protejat şi lăsat să-şi facă mendrele? Lăsând gluma la o parte şi trecând peste episoadele aparent războinice (genul acesta de agresori care caută mereu pretexte pentru a-şi vărsa ura pe veşnicele lor obsesii mă plictiseşte, am auzit, dacă e pe auzite, că se gândesc mai mult la pagubele colaterale decât la argumentele pe care le tot invocă), trecând peste micile răutăţi ale unei lumi inofensive (de regulă aceşti oameni nu au carte de muncă pe undeva, muncesc pe bacşişuri şi trăiesc din mila colectivă, din bani publici carevasăzică), am să pun cu adevărat o problemă: cum să se mai asocieze cineva cu un agresor declarat? Cum să repet greşelile mai vechi şi să accept într-o formulă fie şi restrânsă pe cineva care mă-njură pe la colţuri? Adică e sănătos (pentru mine, dacă tot încerc să scap de “amici” şi pentru el, ca să-l scap de vorbăria inutilă) să întreţin fie şi-o relaţie formală cu acel individ? Cred că nu. Şi mai cred că, deşi, de-a lungul ultimilor 10 ani am fost prin preajma multor impostori (îmi calculez bine cuvintele), n-am păstrat relaţii cu acest gen de persoane. Din acelaşi simţ practic. Igiena.
Şi, ca să termin povestea, voi răspunde cuiva care mă tot asaltează pe mail cu un schimb de linkuri între biblioteca de poezie şi un proiect de-al lui. Biblioteca e un proiect separat de “organizările” şi “stratificările” clasice. Nu mă interesează traficul şi nici ştampila pusă peste toţi “amatorii de poezie”. Aşa că, fără supărare, intră cine contează şi atâta tot. Faceţi-vă bloguri, site-uri, reviste şi nu vă mai invitaţi în locuri în care nu sunteţi poftiţi sau necesari. În momentul în care voi renunţa la acest hobby, voi pune toate “cărţile” pe faţă, voi demonstra (ca de fiecare dată) de ce x,y şi z sunt nişte impostori de care m-am delimitat şi veţi înţelege de ce lucrurile bune nu se fac cu oameni fără caracter, veţi vedea cât şi cum am “favorizat” pe unul şi pe altul. În rest, sănătate şi virtute, n-am timp pentru scandaluri blogosferice, mize mici şi autori de mâna a doua sau a treia, nu am chef să mă mai intersectez cu pleşcari (traseişti prin festivaliada patriei), pangligari (sforari pe la mesele unde nu plătesc niciodată) şi pipiţe (să trăiască şi să scrie cum vreţi voi) . Peste 20 de ani nu-mi va fi ruşine că m-am despins din “grupul independent” (patronat de aceleaşi ridicol de meschine interese de evaziune fiscală şi ciuguleală a pomenilor financiare). Un sistem (paralel, pentru că adevăratul sistem funcţionează) construit greşit, cu oameni “geniali”, mai toţi cotaţi drept scriitori (în fapt, nişte pseudojurnalişti reprofilaţi), la limita legii şi a bunului simţ, care a profitat de naivitatea “autorului” în numele căruia vorbeşte. Şi nişte “autori” mulţumiţi că au fost băgaţi în seamă de varianta literară a unor mitici şi mititei fotbalistici, conducători de ligi blogosferice şi patroni imaginari de spirite, autori luaţi mereu la mişto şi fără putere de a refuza sau a se mai bucura de un ciolan cartonat. În astfel de conjuncturi nu contează decât cine pe cine invită, cine cui îi recomandă şi cine cât decontează. Altminteri, să mai prostim statul şi publicul cu niscai manevre. Privită din exterior, zvârcoleala semimanelistică a acestor fumigene se vede ca un bâlci ieftin, în care prinţişorul şi bănuţul sunt cuvinte de ordine. Nea Caisă, mai sprinten de picior, vrăjeşte nişte baroni locali, se pozează cu poetul local şi trânteşte o cumetrie cu scriitoraşi cu speranţe mondiale. Cum să refuzi aşa ceva? Cum să refuzi să mănânci şi să bei pe banii interlopilor, când te dă la ştirile culturale? Asocierile acestea la limita legii, tromboneala clasică legată de nevoia de a ajuta tinerii (că singuri abia pot mânca de două ori în oraş pe săptămână), sunt doar câteva din aspectele care ţin de o logică a imposturii. Cum nu-mi place să revin asupra matrapazlâcurilor care au dus la starea de fapt actuală (vai, nu ne citeşte nimeni, se plâng nişte băieţaşi) şi nu-mi stă în fire să mai dau o şansă celor care de ani şi ani păcălesc nu numai lumea literară, dar şi bunul simţ, mă rezum la o delimitare fermă faţă de acest fenomen şi faţă de aserviţii lui.
Tot ce pot să vă promit e că biblioteca un cristian va fi donată statului şi va fi una exemplară, indiferent ce cred sau speră nişte maimuţoi transferaţi în literatură pentru a agăţa puştoaice, a veni cu un ban acasă şi a vorbi în numele gloriei. Care glorie, bre?
