rahat

Am înţeles că blogul ăsta a fost înscris la secţiunea cultură la Roblogfest. A se scuti. Şi ca dovadă, acest post conţine explicit un material piratat.

Sigur că starea în care formulez aceste rînduri e dată de cîteva chestii incredibile pe care le-am descoperit în ultima vreme, lucruri care-mi confirmă că am pierdut vremea cu literatura română. E cazul să trec la lucruri mai importante. Fără legătură cu autorii, e o condiţionare bolnavă, încît mai bine stai liniştit şi-ţi vezi de viaţă decît să ai de-a face zilnic cu astfel de situaţii. Am zis.

Turneu de lectură

Ideea era pentru Ruxandra Novac, prin 2001, nu s-a făcut, aşa că… dacă tot vorbim de public şi ne plîngem că nu vine lumea, că nu se citeşte poezie, că nu ştiu ce… o să iau un autor şi-o să fac cu el turul cimitirelor din Bucureşti (momentan). Lecturi publice în cimitire (ore luminoase, altfel e de belea). Public grămadă, nu ne deranjează nimeni, condiţii de securitate, confort. Să se termine ninsoarea şi începe turneul de lectură prin cimitire. Gratis, că fondurile sînt pentru alte priorităţi. Aici e vorba doar de experiment.

Ah, mi-a spus Mihail Gălăţanu că l-au filmat cei de la TVR într-un cimitir (ideea lui, mi-e greu să găsesc un cameraman cu o idee ok). Cum spuneam, în 2001 Ruxandra putea inaugura această tradiţie…

Prin urmare… turneul de lectură prin cimitire propune lecturi plătite, în prezenţa unui public paşnic, docil şi numeros. Turneul începe deocamdată în Bucureşti la 1 aprilie.

“În căutarea cititorului pierdut” – turneu de lectură prin cimitirele patriei. Un program de promovare a autorul român. Din păcate pentru colecţionari nu se dau premii sau diplome de participare, dar ştirea în sine face mai mult decît o vază sau o lanternă cadou. Cine se bagă apare prin cine ştie ce tabloid, vor prelua ăia informaţia şi mă angajez că va intra într-un ziar de metrou. Sigur, nu se dau obiecte şi pentru că se face o selecţie a participanţilor. Hai să vedem, amatori? Dacă tot e bal, să-l facem unde trebuie, cu recorduri de audienţă, bodyguarzi şi tăcere absolută în “sală”.

Dacă turneul metropolitan va fi un succes, turneul se va extinde în ţară şi, cine ştie, în UE. Şi atunci să vezi oferte, premii. Pentru limba mamei/ţării (vezi video).

tot înainte

Tre să ştiţi. S-a lansat un site de literatură http://www.roliteratura.ro

“RoLiteratura.ro este înainte de orice un mod de luptă împotriva mediocrităţii. Ne propunem o abordare publică şi în timp real a fenomenului cultural. O abordare în care educaţia să fie dublată de originalitate. Şi răsplătită. Atât prin recunoaşterea valorii, cât şi material. RoLiteratura este şi o pepinieră de noi talente literare şi o cale de acces transparent la mijloacele de publicare. O alternativă viabilă la structura uneori prea „osificată” a culturii române. Un mijloc de a atrage publicul şi de a comunica cu el. O posibilitate de a valorifica o scriere în funcţie de pulsul viu, dinamic, al receptării ei.”

Ei, se câştigă bani, se fac topuri lunare, există nişte criterii de evaluare, publică oricine (cel puţin aşa văd eu după lista de înscrişi). Fuguţa, domnilor şi doamnelor, literatura merge singură înainte. Puneţi mâna pe caşcaval, până nu e prea târziu!

“În cadrul site-ului există rubrici separate de poezie, personale, proza, istorie & filosofie, articole, evenimente, precum şi o rubrică „atelier-şcoală”, unde vor face „stagiul de perfecţionare” textele considerate mai puţin bune, din diverse puncte de vedere. Pe marginea celor mai multe dintre texte vor exista polemici, commuri şi comentarii. Site-ul va conţine şi o bibliotecă virtuală care-şi propune să cuprindă texte ale unor autori deja publicaţi.”

Cum, n-aţi fost invitaţi până acum? Premianţii deja au fost ofertaţi, urmaţi la rând.

Preferatele mele (titluri):

Mântuirea lui Gâză

Şi-un Goliat de spaimă

Războiul lui Gogu

Dreptul de a sta

Ah, Bughi, tată, ce cauţi pe-acolo? Ai nevoie de bani?

rateu

Mda. A picat şi-n 2009, cum picase acum doi ani, e drept, pe-atunci în altă formulă. E vorba de manuscrisul “Morţii Mă-tii” şi de un concurs. Cum alte două edituri bine branduite l-au refuzat politicos, şi încă una a avansat o sumă de scos din buzunar, s-a cam dus. Asta e, am răbdare. Dar asta nu înseamnă că numele personajelor se vor schimba şi că editurile de/din poveste dispar.

Ah, să nu uit. Acum puţine luni, invitat la Litere de un grupuscul de studenţi, Paul Cornea a răspuns foarte amabil invitaţiei. Am mers cu Nicu (cameramanul) şi am filmat întîlnirea, după care am fost asaltat de mai mulţi amatori ai înregistrării: “Dă-mi şi mie!”, “Vreau şi eu”, “Şi eu, şi eu!”. Le-am promis o copie, dar nu m-a mai căutat nimeni. Să fi fost şi din cauză că, aflînd de forumul lor de discuţii, le-am trimis un mesaj prin care le specificam că-i pot pune întrebări lui Paul Cornea şi la chat-ul organizat la cîteva zile după de revista Observator cultural? Dacă-i aşa, îmi cer scuze de deranj, n-am vrut să-i supăr. Mă gîndeam că dacă sînt pe la Masterul de Literatură, au nişte curiozităţi. Dar, se pare că, dincolo de cele 4-5 excepţii, oamenii au doar mofturi de moment. Am făcut această remarcă şi pentru că azi, în Club A, la Cafeneaua Critică a lui Ion Bogdan Lefter, l-am văzut pe un curios din decembrie etalîndu-şi camera video şi imortalizîndu-l de Solomon Marcus. Ce chestie, mi-am spus. Cînd l-au invitat pe Paul Cornea nu se gîndiseră măcar să-l fotografieze cu telefonul mobil, acum iată, au evoluat. Ce-nseamnă, domnule, să fii la masterul de literatură de la Litere! Super tare! (Se-nţelege că-n urma mesajului meu n-au venit întrebări defel? Dacă nu, fiţi siguri, n-au venit! Şi, da, am zis 4-5 excepţii pe care le cunosc eu, poate că-s mai multe. Dar nu foarte multe. Partea proastă e că uniivor deveni specialişti în … Cristi Popescu şi e cam tristă treaba asta. Nu pentru ei. Se-nţelege? Atunci zic încă o dată: Mai bine fără, decît cu).

poze din redacţie

Mini şi Pisiccel 1 – poză de grup la numărul 203 al Observatorului cultural

“Bulgăraş” zis şi “Albi”.

Foto lansări: Simona Sora – “Regăsirea intimităţii”

Gaudeamus – Lansarea volumului “Regăsirea intimităţii”, editura Cartea Românească, 2008

foto: Simona Sora, Eugen Negrici, Paul Cernat şi Daniel Cristea-Enache

audio Simona Sora şi Paul Cernat aici

răspuns la o întrebare

Am fost întrebat ce m-a făcut să revin pe blog (trei luni n-a mai avut nimic nou postat). Sigur, scandalul cu Premiul M. Eminescu – Opera Prima m-a iritat suficient. Dar, curios lucru, poate că şi tagurile-s de vină, în lunile de îngheţ, traficul s-a menţinut undeva spre 80 de vizitatori/zi, ceea ce m-a nedumerit. După prima lună, am crezut că e doar obişnuinţa unora să verifice, dar în decembrie, au fost zile de 140-150 (sigur, sub media normală, dar exagerat de mult pentru un blog despre care se ştia că e inactiv). Nu vreau să se creadă că am făcut-o de dragul traficului (chestiile astea-s la limita suportabilului, de parcă ar conta că vorbeşti pentru 100 sau pentru 500). Am făcut-o dintr-un simţ practic. Am cîteva materiale de postat şi nu puteam, spre exemplu, să pun pe biblioteca de poezie datele despre selecţia de la Botoşani şi cele două episoade caraghioase. Cum nu-mi stă în fire să nu dau replici (nu de alta, dar nu-mi place să fiu înjurat nici măcar de universitari băţoşi), trebuia să reiau blogul. Acesta este motivul clar: cu riscul de a-l “murdări”, prefer să răspund aici şi nu în altă parte. Plus că mi-e puţin dor să mai pun nişte secvenţe cu fotbal adevărat, că de galerie mi s-a cam luat. Şi nu de azi, de ieri, ci de cînd am fost la ultimul meci într-o galerie şi mi-am dat seama că e mult mai frumos fotbalul la televizor.

şi dacă tot mi-am amintit de liceu

Ştiu ce s-ar zice: rockerul! Nici vorbă, deşi ascultam metal zilnic (Metallica avea top zilnic şi cel puţin o oră la combină, nu stau acum să fac lista de trupe, există cam 300 de albume prin debara şi era greu să le procuri, nu ca acum), nu m-am dat niciodată rocker. Prietenii ştiu de ce. Am descoperit că un amic e radactor la http://www.metalfan.ro şi mi-am adus aminte…

Revelaţia anului 2008

Cam tîrziu, dar ce mai contează. Nu văzusem decît “How to Steal a Million” la cinematograful Tineretului, una dintre cele trei hale de proiecţie din Buzău (practic erau patru, dar la gară mi-au trecut printre picioare şobolanii şi-am evitat să mai merg). Nu-mi aduceam aminte nimic, abia după cam 10 minute mi-am dat seama că-l ştiam.

În 2008 am avut integrală de filme Audrey Hepburn. Noroc cu netul, altfel cine ştie cînd apucam să văd “Charade”, “War and Peace”, “The Nun’s story”, “Love in the afternoon”, “Sabrina” sau pur şi simplu minunatul “Roman Holiday” (Breakfast-ul îl găsisem din 2006). Nu mă refer la stil, rafinament, chestiile clasice care se spun despre una dintre figurile emblemă ale cinematografiei (poate Marylin Monroe s-o devanseze în “nu ştiu ce”-ul pe care-l aduce). E o stare de linişte. Doar “Paris – When it Sizzles” m-a lăsat rece. Altfel, simţi că i se potriveşte rolul, de parcă n-ar face un rol. Sigur că nu ştiu aproape nimic despre viaţa reală, nu cea pe care pelicula o face să pară atît de vie. Dar nici nu contează. Oricum, nu-nţeleg în ruptul capului de ce astfel de actori şi de filme nu intră în circuitul învăţămîntului. Adică nu ştiu cît m-a ajutat chimia în liceu (c-o profă care se lăuda c-a făcut armata!!!), dar ştiu sigur că “Vacanţă la Roma” ar fi fost o revelaţie. Pierdere de vreme cu dobitoci instituţionalizaţi şi amînarea adevăratelor întîlniri. De ce spun asta? Pentru că mă uit la data morţii actriţei: 20 ianuarie 1993. Am găsit-o într-un caiet de liceu: “Chimista a dat-o cu capul de tablă pe Magda”. Nu ştiuse lecţia, săraca. L-am sunat pe Tase, şi-aduce aminte, mai puţin data. Era ziua cînd Clinton depunea jurămîntul. Ei bine, contemporani fiind cu aceşti oameni, noi învăţam după metodele unor profesori imbecili. Pot spune atunci că am fost contemporan cu Audrey Hepburn? Teoretic da, practic nimeni nu m-a învăţat ca da.

ce se-aude în autobuzul 178

178