Observator cultural nr. 500

Cel mai important săptămânal cultural românesc tipărit va scoate astăzi al 500-lea număr.

E un eveniment. Spun asta şi pentru cei care, în culmea gloriei lor blogosferice, nu realizează ce se-ntâmplă.

La o lună după ce Contrafortul a împlinit 15 ani, cu câteva luni înainte să împlinească 10 ani, ca şi Ziarul de duminică (cea mai importantă publicaţie culturală on-line), Observatorul cultural ajunge la o cotă de invidiat.

Sunt extrem de fericit că am reuşit să apuc acest moment şi că, încet şi sigur, cei mai importanţi tineri scriitori au intrat în paginile lui. (Pe la unele mese circula o vorbă: “dacă nu ai pagină în România literară, nu exişti ca poet”. Ieri, într-o pauză, consultând arhiva, am putut adăuga: “dacă nu ai cronică în Observator cultural, degeaba”).

Tanti Miţa

Locuia la etajul 9. Femeie harnică, a vândut cam două biblioteci de cărţi când a ieşit la pensie. Fusese bibliotecară la Fabrica de Sârmă. Cam hapsână (nu dădea cărţi decât la anticariat), juca la Pronosport, câştiga baba. Avea un pisoi. Pe Limbuţ. Ieşea seara cu motanul la scară. Jos, pe banca din faţa blocului.

Ei, tanti Miţa ştia tot ce mişcă în bloc. Ştia mai multe decât madam Goanţă, tipa de la parter. Şi-asta o cutră. Femeie la 60 de ani, voinică şi cu mustăcioară. Se certau îngrozitor. Probabil era vorba de întâietatea de a urmări cine vine-n bloc. Pentru madam Goanţă era simplu, stătea cu geamul de la bucătărie deschis, şi cum auzea paşi pe alee, hopa la pervaz. “Da dumneavoastră pe cine căutaţi?” Pentru Miţa lucrurile se complicau. Trebuia să-şi facă de lucru pe jos. La alee, la bătător (avea nişte muşchi!), la cutiile poştale, la citit întreţinerea. Acareturi. Şi nu se-nghiţeau deloc. Lumea vorbea de drăcuieli la şedinţele de bloc.

Prin 87, au început să dispară ghivecele din bloc. Dispăreau câte 1-2 pe zi. După câteva săptămâni (ţin minte pentru că ne-am trezit cu Miţa la terenul de fotbal, urlând ca o scorpie, “Care a furat, mă, ghiveciul ăla de la şase?) s-a făcut o şedinţă mare lângă bătător. Toţi copiii au fost luaţi la întrebări. Pe rând. A venit sectoristul, a mâncat căcat vreo juma de oră că-i trimite pe făptaşi la casa de corecţie dacă-i prinde. Şi babele dă-i cu pâra. Că Dumi a plecat cu o sacoşă de dimineaţă la şcoală (“să mergem la şcoală – zicea madam Goanţă- poate le fură pentru la şcoală”), că Rareş a adus copii de alte blocuri (se băga Miţa, probabil îi văzuse pe vizor) şi “ăia sigur au furat”. În fine, după alte câteva săptămâni de linişte, după ce s-au mai strâns nişte bani pentru ghivece, au mai dispărut patru bucăţi. Şi-atunci a venit miliţia. A chemat-o madam Goanţă, care nu mai vroia să dea bani pentru alte ghivece. Ăştia iar ne-au luat la întrebări. Erau doi. Sectoristul nostru şi unul care tot nota într-o agendă cine suntem, câţi ani avem, ce-am făcut în ultimele zile. Nu trec două săptămâni şi dispare trandafirul japonez de la 4. Tămbălău mare. Şedinţă de bloc fulger. Venea nea Arghire din uşă-n uşă, să adune lumea la beci. Şi-n seara aia s-a stabilit clar: că orice locatar de la parter şi până la etajul 4, să dea raportul la orice la madam Goanţă, iar Miţa să se ocupe de ăia de la 5 la 9. Şi astea să vină să prezinte raportul la administrator o dată pe săptămână. Orice mişcare suspectă, orice dispariţie, orice neregulă. Zis şi făcut. La noi, Miţa ajungea la 9.20 seara. Stătea cam 5 minute la fiecare apartament. Vitezistă. Umbla prin casă, se uita prin lucruri (“v-aţi cumpărat ceva?”, “aţi auzit ceva suspect la vecini?”), dădea un ceai, o vişinată, o prăjitură, depinde, pe gâtlej  şi pleca. După o lună încheiată de rapoarte, nu mai dispăruse nimic.

De-acum ne obişnuisem. La 9.20 seara Miţa îmi cotrobăia prin ghiozdan, mă-ntreba ce note am la şcoală (“să nu minţi!”), făcea o mică inspecţie prin frigider, pe la baie (“când mai aduceţi nişte găini?”), se minuna de instalaţia montată în trei camere cu lunina de la baterie. Devenise de-a casei. Până-ntr-o zi, când n-a mai apărut.

Miţa a murit în casă. După ce i-au spart uşa, au găsit-o rece pe scăunelul de lângă vizor. iar când au pus-o pe pat, madam Goanţă a sărit ca arsă: “Moaşta pe gheaţă de hoaţă!” Pe după ghivecele lor, o minigrădiniţă pe balcon, se furişa Limbuţ. Speriat, probabil, de agitaţia din casă. Şi din clipa aceea madam Goanţă (i se zicea madam pentru că predase franceza) a devenit titularul vizitelor. O lună, c-a venit revoluţia şi a ajuns şefă de bloc, cu acte în regulă. Nu mai intra în case, gestiona doar banii tuturor.

Astăzi, când mai are o lună până la optzeci, stă în faţa scărilor în cărucior. Nu mai vorbeşte, dar cască ochii să-i dai bună ziua. M-am simţit puţin rău că n-am vrut. M-am gândit la Miţa.  M-am benoclat cu scârbă. “Nu râdeai, mortăciune, că am ochelari la 4 ani?” N-am salutat-o. Parcă-mi pare rău că-n clipa aia, aruncând o privire în ochii ei deschişi ca un coş de gunoi, nu m-am putut abţine să nu zic (în gând, fireşte): “N-ai murit, hoaşcă, nu ştiu încă ce-ai furat!” Şi apoi m-am gândit că urmează să se ducă la vot, să-şi mai pună bala pe-o ştampilă. Votat!

Diverse

telegrafic.

Festivalul Internaţional de Literatură, ediţia a doua.

site-ul Elenei Vlădăreanu

interviu cu Richard Ford în Observator cultural

zeci de evenimente interesante, lansări, planuri, brambureală politică şi un pericol real: gripa porcină.

 

 

Statistici. Trebuie s-o vedeţi pe asta

Mă trezesc pe mail cu un mesaj: vizitati www.oglindaliterara.ro

Bun, dau click şi ce-mi apare?

Iaca pleosc (am râs pe ceas, 4 minute):

Vorba lui Mihail Vakuloski, pe care l-am abordat imediat, să nu zic că am vedenii… “Şi un blog face 10 vizualizări”. Acum ce să zic, nu vreau să jignesc reviste pe care nu le citesc (Acolada, Sud est cultural, Antares, Nord literar), dar parcă 6 vizualizări la România literară e cam… tras de păr. Adică dau pe trafic.ro (chiar dacă statistica e din ianuarie) şi mă minunez. Oricum, la aşa trafic, e pasabilă o statistică. Numai dacă-şi intrau singuri din redacţie pe site şi tot făceau oamenii 100 de vizualizări. Să cred că nu-s conectaţi la net în redacţiile 9-12? Oricum, la moda topurilor lansate din burtă, iată unul asumat şi metodic, nu-i aşa?

Bonus, un poem publicat de liderul absolut…

Angela Furtună

când vei pleca în lume să-ţi scrii povestea
nu te pierde nu te umbri

spre a se naşte din poezie şi a cerşi apoi acelaşi lapte
să punem totul pe hârtia timp scriind
la fel cum punem copacii în pământ
şi solzii în oglindă
seminţele în luciul ochilor tăi de copil.

dacă vreţi continuarea, o găsiţi aici

Album foto de turneu (I)

Caut o echipă de jurnalişti culturali

Te-ai săturat de bârfe şi materiale scrise din zvonuri? Vrei să iei atitudine faţă de playback-ul informaţional de pe net? Vrei vizibilitate reală, nu doar prin portaluri de amatori? Vrei să semnezi în  presa culturală netabloidizată? Doreşti să obţii /livrezi informaţii de calitate, pe surse şi cu autori cu adevărat reprezentativi? Ai nevoie de un portofoliu real şi nu de premii la concursurile blogosferice?

Dacă eşti bun, dacă ai ceva de spus, dacă ai nevoie de un spaţiu cu adevărat reprezentativ şi vrei să produci materiale de calitate, nu simple înjurături, înscrie-te în echipă.

Aştept mail pe un_cristian@yahoo.com. Primeşti aparatură, credit şi ai posibilitatea să devii un nume în jurnalismul cultural acreditat.

Nora Iuga şi Herta Muller

O fotografie inedită pentru un moment excepţional. Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatură pe 2009, şi prietena şi traducătoarea cărţilor ei în România, Nora Iuga.

Am sunat-o în această seară pe Nora Iuga, care, extrem de fericită, mi-a spus următoarele:

“Păi, eu pe Herta o ştiu ca pe Tatăl nostru. Şi dacă m-ai trezi noaptea din somn, aş putea să-ţi spun totul despre ea. Bineînţeles că m-am bucurat imens, dar cum să fi ajuns telefonul meu la ea, dacă eu însămi am fost sunată 18h non-stop? Abia dacă aveam 10 minute de pauză, că suna telefonul. Îţi închipui ce a fost la Herta!

Niciodată nu m-am simţit mai tare sosia cuiva decît acum cu Herta Muller, laureata Premiului Nobel.”

Începem turneul de lectură

E poate cel mai complicat proiect, dar şi cel mai frumos. Cronici de ediţii în numerele viitoare ale revistei. Lecturi, interviuri, lansări şi un dialog cu publicul tânăr. Practic, din luna octombrie, experimentul “în căutarea cititorului pierdut” se mută-n licee. Momentan în Bucureşti, dar lista este deschisă şi va fi acoperită în timp util. Autori importanţi, cărţi noi şi bune vor circula într-un turneu flexibil, relaxat (cu doza de normalitate necesară) şi plin de surprize.

un proiect un cristian

Fără feed…

Nu ştiu cum, nici nu mă interesează cum, am scăpat de feed-ul minune al lui Ruse. Nu vreau să-mi mai încarc memoria cu istoricii literari de pe net… Şi, ca regulă generală, dacă nu mă respectaţi (măcar de formă), nu vă mai obosiţi să mă cooptaţi în proiectele voastre. Pierdeţi şi timp aiurea şi ne şi evervăm reciproc degeaba. De războinici ai netului n-am nevoie prin preajmă. Păstraţi-vă energia pentru cauze mai bune. Şi, mai ales, încercaţi să cunoaşteţi zona de interes (în cazul invocat, istoria literară), nu deveniţi regi peste noapte doar pentru că aţi avut un vis c-aţi intrat în literatură. Literatura nu vă scuteşte de un comportament corect şi civilizat. Vă dă doar trafic. Nu pot, din principiu, “înjura” un scriitor, dar îmi permit să trag de urechi (cu ajutorul nemijlocit al “invectivelor” oferite la pachet) pe oricine confundă viaţa cu literatura doar pentru că are impresia că viaţa lui e literatura pe care trebuie s-o citească toţi. Ei bine, am oroare de primăverile poeţilor, cîntările României şi de activiştii literari care repetă, involuntar, răutatea unei epoci bolnave. Şi cred că trebuie pus piciorul în prag şi spus: ajunge! Vârsta poate fi o scuză pentru lipsa de politeţe, dar nu şi pentru lipsa de argumente. Şi, de aceea, vine o vreme, când imposturii trebuie să i se spună pe nume. Asta e.

Am înţeles că Ruse a plecat de pe hyper. Îmi pare rău că s-a ajuns aici, dar eu nu pot credita oameni fără caracter şi minimă decenţă, care mă desfiinţează ori de câte ori au ocazia, fără măcar să fi vorbit 10 minute la aceeaşi masă. Când observ că între mailurile lui (preponderent injurioase) şi postările de pe bloguri sau portaluri nu există nicio diferenţă, am şi eu o răbufnire, vorb-aia. Poate să fie super scriitor sau super manager, trebuie să ştie să respecte anumite lucruri, dacă nu poate transfera respectul la oameni. Altfel, vorba lui Badea, îmi jigneşte “mediocritatea”. Am scos postul, pentru a nu-i mai duce dâra mai departe. Cine a citit cu atenţie, a înţeles.

Şi când te gândeşti de la ce a pornit? De la …rugămintea mea de a-mi scoate un feed. Adică nici acest drept să nu-l am, să refuz asocierea cu oricine. Chiar trebuie să mă rog pentru asta? Eu zic că nu.

“Gloria Bistriţa” şi FC Twitter

Azi, de la ora 18.00, pe terenul neutru al Muzeului Literaturii, “Gloria Bistriţa” condusă de Gavril Ţărmure (a nu se confunda cu echipa “Lordului”) va juca pe cartea contraatacului lecturii.

Dan Coman, Ana Dragu, John Partene şi Marin Malaicu Hondrari vor juca în faţa minusculelor tribune pline, venite să asiste la un meci pe teren, nu pe la ştiri.

În acest timp, pe gazonul sintetic al virtualului  cel mai lung poem din lume face scorul etapei în Liga traficului. Perfuzia netului ţine în viaţă programările “literare”. Rar am întâlnit un mai mare blat  “vândut” ca “tricou literar”.

În această săptămână, în Observator cultural, un interviu cu autorul celui mai lung poem din lume, programatorul Andrei Gheorghe.

Să ne lămurim:

“Cel mai lung poem din lume creşte în fiecare zi cu zeci de linii de text (versuri) pe care şi le extrage automat printr-un software din ultimele însemnări puse pe Twitter. [...] Sunt urmărite conturile în limba engleză şi cuvântul final rimează cu însemnările anterioare” (Ovidiu Drăghia)

Dar să vedem răspunsurile autorului:

Fără probleme legate de privecy – textele sunt publice, nu private: “oamenii care iau parte la asta nu ştiu de ea. mai exact, tehnic, un program apelează periodic nişte funcţii oferite de Twitter, extrage ultimele 100 de tweet-uri scrise în limba engleză din timeline-ul public şi le grupează pe cele cărora le găseşte pereche”.

actualizarea e permanentă: “se scriu mii de tweet-uri în fiecare secundă [...] şi se face o analiză fonetică asupra ultimului.

poemul nu prea e poem: “nu am pretins niciodată că proiectul acesta este artă şi că ar trebui privit ca o poezie în adevăratul sens al cuvântului”

devine poem prin contribuţia comună (confuzia dacă mai multe voci spun/transmit acelaşi lucru rezultă plus valoare): “în general, evenimentele importante din lume se oglindesc în lucrurile scrise de oameni pe Twitter (aşa să fie?, întreb şi eu, un cristian, din ce în ce mai scârbit de veleitarismul internautic). că plouă, că e weekend, că urmează nu ştiu ce meci important în acel moment, [oarecum statistic] poezia captează un pic din acel eveniment. eu cred că e mai sinceră decât o operă scrisă de un singur om. e adevărat, nu este şi nici nu poate fi la fel de profundă. dar, în loc de viziunea unui singur om, oglindeşte viziunea tuturor oamenilor”

Concluzia? Întrebare: “cât e artă şi cât e software?” Răspuns halucinant:”Nu pot să vă răspund, eu n-am pornit să fac artă”.

Bun, câteva consideraţii.

Suntem ţara superlativului relativ. După cel mai lung cârnat şi cea mai mare lingură de lemn (mai sunt astfel de superlative strict relative), trebuia să vină şi cel mai lung poem din lume şi cel mai vizibil poem (CNN sau mai ştiu eu ce, super ecou). Dar dincolo de asta, cel mai lung poem poate genera cea mai lungă cronică de poem sau cea mai mare ediţie critică. Doar că cel mai lung poem din lume  nu poate avea o cronică. Scrierea continuă îl face de necitit. Se scrie în timp ce e citit. În plus, poate declanşa un concurs extraordinar: cel mai “mare” cititor din lume. Există şi alte conotaţii. Va avea cel mai mare trafic poetic din lume, mulţi autori se vor năpusti să publice pe Twitter, doar-doar se vor regăsi în poem. Poate că mulţi scriitori români vor scrie direct în engleză. Poate că intrarea în USR se va face după două apariţii în Poemul (fără) nesfârşit. Sau…

Să fie clar. E ok să existe astfel de experimente. E foarte fain să apară pe CNN sau mai ştiu eu pe unde. Dar când cel mai lung poem nu e poem, nu rămânem doar la ideea tipic românească a superlativului relativ?

Poate greşesc. Dar ştiu că m-a amuzat teribil ideea că dintr-o concepţie românească s-a născut cel mai lung poem din lume.  De ce nu, pe viitor, tot din România vom afla care e “cel mai scurt poem din istorie”. În plus, n-ar fi rău să aflăm şi care e cel mai lung al doilea poem din lume.

Fără legătură. În timp ce postez aici ştiţi ce se-aude la TV? O ştire despre “cea mai mare bătaie cu plăcinte din lume”. Dar nu românească. Poate o facem la anul.

Şi, pentru a nu crede că încerc să vă fac să alegeţi între nişte scriitori români contemporani (atât de vii şi-atât de buni) şi cel mai lung poem din lume (atât de artificial şi cu pretenţii literare programate), vă voi spune că am să dau o fugă până la Buzău. S-o văd pe cea mai tare mamă din lume. Pe bistriţeni îi voi vedea şi mâine (şi nu se vor supăra), de cel mai lung nu ştiu ce din lume dau la orice ştire.