Alba / Neagra

Contrar  semnalelor, Alba a fost începutul sfârşitului.

Să vedeţi de-acum lupte intestine, răbufniri şi scandaluri. Criza, la nivel literar, abia acum începe. A fost, cred, ultima dată când insiderii (vorba lui Paul Cernat) şi-au putut face de cap, cu cap. Vor urma, sper să mă-nşel, deşi nu prea s-a întâmplat, poziţionările.

Personal, recunosc, Alba mi-a dat multe bătăi de cap. Dacă nu se lucra în echipă (şi aici meritul fiecăruia dintre cei care au organizat: Cosmin Ciotloş, Claudiu Komartin, Smaranda Şchiopu, a contat enorm) nu se putea face absolut nimic. O carte e o dictatură, îmi spunea Daniel Bănulescu. Şi am încercat să aplicăm treaba asta prin program, chiar dacă a părut prea încărcat şi solicitant. Totuşi, înaintea războiului…

Dezamăgirea mea a fost că, luat cu treburile minimale (a nu se fuma, a ghida oamenii, a da telefoane şi a înregistra – nu vă grăbiţi, iese materialul complet, borna ediţiei), n-am putut decât asista la unele discuţii. Nu să dau şi nişte răspunsuri.

Alba va duce la cele mai mari rupturi din generaţie. Cei care nu au venit se pot mira de ce, cu toate reacţiile pozitive, văd partea goală. Mă refer la imposibilitatea de a mai reuni în acelaşi loc oameni de calităţi umane şi intelectuale atât de diferite. La Alba s-au separat apele. Nu veţi mai vedea confuzii valorice. Oamenii încep să-şi vadă limitele şi să-şi fixeze priorităţile. Practic, sunt absolut convins că, în ceea ce mă priveşte, nu mă mai pot asocia cu 2-3 autori invitaţi. Nu din răutate. Ci din nevoia de a spune lucrurilor pe nume.

Cred că Alba a fost ultimul gest de solidaritate posibil pentru tânăra generaţie. La 30 de ani, unii sunt încă speranţe şi vor ajunge cu mult mai jos în ierarhiile adevărate. Vedetele internautice încep încet-încet să fie acoperite de autorii valabili care intră în lumea virtuală. Cred că după Alba nu voi mai putea credita un autor submediocru, nici dacă e încă tânăr.

La Alba am realizat că e o pierdere iremediabilă asocierea cu toată lumea. Grupuri şi grupuleţe îşi dispută, în principiu, întâietatea pe plaja literară, în goana după cadourile bursiere şi după congresele provinciale. Nu există armonie decât conjuncturală. Va fi  şi mai greu de-acum înainte să existe proiecte în care să se meargă pe ideea: “Cei mai buni pe treaba asta!”, nu pe amiciţii şi refuzuri cauzate de neînţelegeri individuale. Cred că imposibil. Viermii gloriei colcăie prea tare şi timpul devine din ce în ce mai scurt. Literatura e deja o afacere, prietenia nu există decât până la bani (sau “bănuţi”, cum strigă un profitor sinistru). Veţi vedea o lume literară foarte divizată, din toamnă. Poate că e şi incapacitatea politicului de a da o linişte naturală. Sau poate e supradimensionarea literaturii, care ne face să credem că trăim cu adevărat. Cu excepţiile de rigoare, Alba mi-a arătat lucruri întristătoare. Există o răutate mediocră care poate sufoca lucrurile. Pentru scurt timp impresia de linişte a fost totală. Creştea ca un balon. Acum, când îl văd deja spart, nu pot decât să mă bucur: în definitiv, a fost frumos. Chiar foarte frumos. Ca ultima plimbare dinaintea angajării în “câmpul muncii”.

Ediţia de Alba Iulia (în Observator cultural, nr 476)

După o idee a lui N. Manolescu, Dan Mircea Cipariu coordona în 2006 prima ediţie a Colocviului Tinerilor Scriitori, la Bucureşti. A urmat ediţia de la Cluj, cu cea mai numeroasă participare (90 de invitaţi, un top „intern“ contestat), cu Irina Petraş în rolul de organizator, şi o ediţie mai mult a comunicărilor ştiinţifice, cu Antonio Patraş în postură de gazdă, la Iaşi. Fără să încerc acum un clasament al ediţiilor de după 2000 (au existat şi două ediţii în anii ’50), pot spune că fiecare a avut plusuri şi minusuri evidente, atent studiate înainte de cei mandataţi să întocmească programul episodului 2009. Cert e că, în momentul în care cea mai tînără filială USR a luat în mîini frîiele organizării celei de-a IV-a ediţii, Colocviul avea de suportat mai multe prejudecăţi ca oricînd: a te asocia cu USR-ul însemna pentru mulţi o problemă de imagine, după cum a participa la o astfel de întîlnire devenea sinonim cu a lua parte la un chef prelungit. Din start, se creaseră „bariere“ de „netrecut“: una de vîrstă (limita de 35 de ani) şi una de compatibilitate (ce să căutăm pe „lista“ USR? „Tinerii“ oricum nu se pot organiza). Pentru a elimina aceste obstacole, organizatorii programului (Cosmin Ciotloş, Claudiu Komartin, Smaranda Şchiopu şi un cristian) au „fentat“ convenţia. Limita de vîrstă a fost eliminată (apar invitaţi de peste 35 de ani), iar programul (cam strîns) a fost strict şi aplicat (lectură, dezbatere), cu accent pus pe rezultate concrete (donaţie de carte din volumele personale ale invitaţilor, completarea unui chestionar şi a unui CV tip pentru un studiu sociologic).

Din capul locului, trebuie să remarc organizarea ireproşabilă a gazdelor. Nu mă refer doar la clădirile alese (Palatul Apor, Hotel Transilvania) sau la mapa de întîmpinare (cu o hartă cu care nu aveai cum să te rătăceşti), ci şi la căldura şi generozitatea naturală cu care ne-au primit (la Universitate, la Biblioteca Judeţeană sau la filiala USR). De la cadrul general pînă la detaliile „fine“ (volumul oferit cadou de Aurel Pantea, microbuzul pus la dispoziţie echipei de fotbal), Elena Anghel şi oficialităţile locale implicate în proiect – Ion Dumitrel, preşedinte al Consiliului Judeţean Alba, prof. univ. dr. Achim Moise, rector al Universităţii „1 Decembrie 1918“, Aurel Pantea, preşedintele Filialei Alba-Hunedoara a USR – merită, fără discuţie, laudele şi aprecierile oaspeţilor răsfăţaţi.

Cum locurile alese pentru întîlnire au întrecut orice aşteptare, „povestea“ rămînea exclusiv pe mîna „programului“, rolul-cheie revenind moderatorilor. După o primă zi mai lejeră (deschiderea oficială şi donaţia de carte), ziua de sîmbătă a dus greul ediţiei: o lectură publică (doar poezie), scurte prezentări ale unor reviste precum România literară, Noua literatură, Echinox, Cuvântul, Verso, Mozaicul, Tiuk!, Observator cultural, precum şi două sesiuni de dezbateri (una tematică, pe secţiuni, şi una comună, pe tema centrală, atipică şi greu de imaginat acum cîţiva ani: De ce e bine/rău să intri în USR?). Conform mărturiilor, temele propuse au incitat, provocînd discuţii aprinse (poate prea scurte), prelungite cumva la terasele de sub Cetate, înainte sau după meciul de fotbal disputat împotriva unei echipe a Consiliului Judeţean Alba. A doua zi, la sediul filialei USR de pe strada Bucureşti, Colocviul şi-a încheiat ediţia, lăsînd în urmă parcă mai multe prietenii ca niciodată şi un aer de normalitate. O normalitate a dialogului, a schimbului de argumente şi a depăşirii obstacolelor imaginare.

În loc de concluzii, depăşind cumva noţiunile de reuşită sau de eşec, ediţia a arătat cîteva aspecte concrete: titulatura merită schimbată, proiectul nu e menit neapărat membrilor USR (dovadă că numărul celor legitimaţi de instituţie a fost neglijabil, de unde şi ideea că nu putem vorbi de o „ştampilare“ a participanţilor), în cadrul „generaţiei“ încep să se întrevadă poziţionările. Rămîne de văzut dacă o nouă ediţie va păstra libertatea opţiunii (scriitori reprezentativi, nu neapărat membri legitimaţi) şi dacă va menţine un rol activ pentru secţiunea de „Media/Jurnalism“. Dar sînt deja lucruri care, pentru cei care au lucrat strict din prietenie la această ediţie, reprezintă altă etapă, preferabil mai bună.

a fost…

Cu bune şi rele, CTS Alba Iulia s-a terminat.

Părţile bune:

1. răsfăţul gazdelor (hotel excelent, hartă pentru oraş – nu aveai cum să te pierzi dacă umblai cu ea la tine, sălile pentru dezbateri din Palatul Apor, oameni calzi şi prietenoşi, teren de fotbal excelent şi o nocturnă beton, ospitalitate nefăţarnică şi neostentativă, o filială realmente deschisă). Mulţumesc pe această cale doamnei Elena Anghel, gazda noastră care a coordonat proiectul din interior, dar şi, evident, oficialităţilor locale, care au fost generoase şi realmente la înălţime.

2. rezultatele concrete (cam toţi invitaţii au donat cărţi bibliotecii judeţene, moderatorii şi-au făcut treaba, atingând nivelul de incitare la care ne-am gândit – au existat dezbateri aprinse şi cu atât a fost mai mare regretul că timpul rezervat lor a fost scurt şi provocator)

3. maturizarea participanţilor, care au înţeles, în mare parte, că astfel de întâlniri sunt destinate dialogului, nu înjurăturii, că exerciţiul e destinat proiectelor, nu frustrărilor

4. desenele făcute de Dan Perjovschi pentru afişul ediţiei

5. delimitarea de aşa-zisa ştampilă pe care USR-ul ar pune-o participanţilor. Au fost invitaţi mulţi scriitori care nu vor să facă parte din Uniune şi care s-au putut exprima liber şi tranşant

6. (strict personală) omogenitatea echipei care a lucrat. Chiar dacă nu suntem în cele mai bune relaţii unii cu alţii, am înţeles că interseul e comun: să nu dăm cu piciorul şansei de a aşeza la aceeaşi masă (în dezbatere sau la o bere) autori reprezentativi.

Părţile mai puţin bune:

1. numărul puţin cam mare de cititori la lectura publică (există o problemă în privinţa optimizării acestor lecturi în comun)

2. program puţin cam strâns (rigurozitatea cazonă a celor care au gândit proiectul e de înţeles în sensul că trebuiau atinse toate obiectivele proiectului)

Ce am înţeles din această poveste?

1. că se poate

2. că e loc de mai bine

3. că atacurile vin din interior şi mai ales din partea celor care se ascund pe net (deşi acuză, iar îmi vine să râd, pseudonimele) . Lupte de putere, nepoziţionări corespunzatoare, oameni care cred că numai ei ştiu să facă anumite lucruri, lipsa exerciţiului şi legea imitaţiei (apuci o idee şi zici că-i a ta), prejudecăţi legate de tot felul de nimicuri, pofta miştocărelii pe blog, lipsa de argumente şi atacul la foc mic, dincolo de deficienţe mai grave care ţin de absenţa dialogului, frustrări neasumate şi îndreptate spre persoane, nu spre acţiuni, complexul de buric la târgului şi iluzia nemuririi la protestatarii de fond (sau de fonduri). Peste toate, lipsa de respect şi de coerenţă în proiecte, fatidica lege de one man show, genul de scriitor care le ştie singur pe toate, le face singur pe toate şi dacă nu e miez, nu se întâmplă nimic fără el. Fireşte, e un portret robot inspirat de simpatica realitate în care cei care se crucesc de ce văd în afara “importanţei”  lor nu pot accepta argumente. genul de “scriitor” care e “scriitor” pentru nescriitori şi “nescriitor” printre scriitori. În plus, unii rămân tributari sistemului lor de negare continuă, teribilism ieftin (contestatari fără obiect şi laşi, care lovesc doar pe net). Trebuie să nu-mi mai pierd vremea cu explicaţii şi să-mi cumpăr un microfon, pentru a înregistra corul acestor huiduieli explicabile din punct de vedere social şi pasabile ca interes profesional.

Regrete personale:

- absenţa unor autori, care nu au putut efectiv veni (absenteismul din rândul celor anunţaţi a fost minim)

- dezinteresul arătat de jurnalişti de forţă, care au preluat aşteptările agitatorilor de ocazie şi au ignorat evenimentul

- lipsa unui afiş măcar pe www.clubliterar.com (dar la ce prejudecăţi au unii de-acolo, nu mă mir, genul ăsta de protestatari de meserie e tipic tranziţiei vedetizate)

Concluzie

Respectul reciproc e minima şansă ca lucrurile să nu degenereze. Literatura română are o mare problemă de public autohton. Imperiul editorial este un faliment aşteptat. Lipsa agenţilor literari e prima cauză a inflaţiei de scriitori. Un program coerent şi logic ne apropie mai mult şi ne arată latura umană. Normalitatea ţine de bun simţ, de comunicare, sinceritate şi nu în ultimul rând de educaţie. Normalitatea literară nu e impusă de contractele editoriale, de momelile lor sau de inventatorii de peste noapte ai managemenatului literar, ci de prietenie şi dialog. Dacă nu ne întâlnim faţă în faţă, degeaba!

Consider că nu trebuie să ne raportăm la ideea de succes sau de eşec, de satisfăcător sau de trecut clasa. Dacă 50% din aşteptările fiecaăruia s-au împlinit, e ok. Personal mă declar 65% mulţumit de încercare (o provocare pentru care îi mulţumesc lui Cosmin Ciotloş). Cât despre întâlnirile cu oameni pe care am ţinut să-i văd, acolo nu se pun procente. Ţin să-i mulţumesc doamnei Irina Petraş pentru mesajul oficial transmis lui Alexandru Vakulovski (alt rezultat minimal promis la startul proiectului) şi aştept ca lucrurile să depăşească stadiul de “ăştia” şi “ăia”. Şi să fi învăţat măcar acum că am depăşit faza în care doar cerem să ni se dea(o funcţie, o recompensă, un post, un statut), neoferind măcar o umbră de politeţe. Aştept ca titulatura să se schimbe şi ca proiectele să înceapă să se mişte. Dar asta e deja altă poveste.

PS white noise a fost şi ea acolo. Mă bucur să există bloggeri care încă mai simt că nu numai cărţile sunt importante, ci şi autorii lor.