Prima reeditare după 15 ani.

Cărţi fundamentale. Autori care contează.

o copertă de Andrei Gamarţ

prefaţa: Cosmin Ciotloş

editori Gavril Ţărmure şi Oana Cătălina Ninu

în colecţia Biblioteca de poezie coordonată de un cristian

un eveniment “Literatura română scrie pe mine”

recomandat de Observator cultural

Din 20 noiembrie 2009, ediţia tipărită.

fotografie document: Ioan Es. Pop la studio, înregistrând varianta audio (iulie 2009).

Urmează ediţia multimedia. Din ianuarie 2010.

Comenzi, în curând, pe www.ninpress.ro

S-a tot vorbit în ultimii 20 de ani despre importanţa editurilor (ca factor de promovare), de rolul publicului (câte strategii de atragere, câte soluţii de implicare!), dar s-a uitat cel mai important aspect: autorul.

“Literatura română scrie pe mine” nu deserveşte  interesul comercial specific coşului editorial tradiţional. Pentru noi cel mai important este autorul, nu librarul sau cititorii. Fără a fi neglijaţi, aceştia din urmă trebuie să înţeleagă că cel mai dezavantajat merită o atenţie specială. Aşadar, ediţii profesioniste, cu materiale complet originale şi făcute doar cu acordul autorului.

Ne propunem să vindem câteva mii de exemplare. Nu ne grăbim, pentru că toate s-au făcut în timp şi, paradoxal pentru strategii de proiecte la modă, cu cap şi-n virtutea unui proiect care durează din 1999 (spre exemplu, prima înregistrare audio integrală a ieudului în lectura autorului a fost făcută în 2001, la Biblioteca de poezie de la Litere). Drumul n-a fost deloc uşor, “meciurile” deloc simple (de multe ori oameni de aceeaşi vârstă devin capabili de gesturi incalificabile, bazate pe fustrări şi o sete de putere alienantă, neînţelegând că-n fiecare generaţie există oameni pricepuţi în a realiza un proiect). Depăşind toate aceste răutăţi, proiectul ajunge în punctul în care se poate spune că se ocupă de un autor cu adevărat reprezentativ.  Tocmai de aceea vom începe cu ceea ce rămâne: cu bibliotecile publice. Şi cu circuitul stabilit în turneul de lectură prin licee, în care Ioan Es. Pop este invitat permanent, ca şi Daniel Bănulescu sau Doina Ioanid. Privit în ansamblu, proiectul este în partea în care publicul viitor şi memoria colectivă sunt prioritare topului momentului şi vânzărilor la normă.

În rest, toate comenzile se onorează. În plus, toate volumele beneficiază, la cerere, de autograful autorului.

Cel mai important săptămânal cultural românesc tipărit va scoate astăzi al 500-lea număr.

E un eveniment. Spun asta şi pentru cei care, în culmea gloriei lor blogosferice, nu realizează ce se-ntâmplă.

La o lună după ce Contrafortul a împlinit 15 ani, cu câteva luni înainte să împlinească 10 ani, ca şi Ziarul de duminică (cea mai importantă publicaţie culturală on-line), Observatorul cultural ajunge la o cotă de invidiat.

Sunt extrem de fericit că am reuşit să apuc acest moment şi că, încet şi sigur, cei mai importanţi tineri scriitori au intrat în paginile lui. (Pe la unele mese circula o vorbă: “dacă nu ai pagină în România literară, nu exişti ca poet”. Ieri, într-o pauză, consultând arhiva, am putut adăuga: “dacă nu ai cronică în Observator cultural, degeaba”).

Locuia la etajul 9. Femeie harnică, a vândut cam două biblioteci de cărţi când a ieşit la pensie. Fusese bibliotecară la Fabrica de Sârmă. Cam hapsână (nu dădea cărţi decât la anticariat), juca la Pronosport, câştiga baba. Avea un pisoi. Pe Limbuţ. Ieşea seara cu motanul la scară. Jos, pe banca din faţa blocului.

Ei, tanti Miţa ştia tot ce mişcă în bloc. Ştia mai multe decât madam Goanţă, tipa de la parter. Şi-asta o cutră. Femeie la 60 de ani, voinică şi cu mustăcioară. Se certau îngrozitor. Probabil era vorba de întâietatea de a urmări cine vine-n bloc. Pentru madam Goanţă era simplu, stătea cu geamul de la bucătărie deschis, şi cum auzea paşi pe alee, hopa la pervaz. “Da dumneavoastră pe cine căutaţi?” Pentru Miţa lucrurile se complicau. Trebuia să-şi facă de lucru pe jos. La alee, la bătător (avea nişte muşchi!), la cutiile poştale, la citit întreţinerea. Acareturi. Şi nu se-nghiţeau deloc. Lumea vorbea de drăcuieli la şedinţele de bloc.

Prin 87, au început să dispară ghivecele din bloc. Dispăreau câte 1-2 pe zi. După câteva săptămâni (ţin minte pentru că ne-am trezit cu Miţa la terenul de fotbal, urlând ca o scorpie, “Care a furat, mă, ghiveciul ăla de la şase?) s-a făcut o şedinţă mare lângă bătător. Toţi copiii au fost luaţi la întrebări. Pe rând. A venit sectoristul, a mâncat căcat vreo juma de oră că-i trimite pe făptaşi la casa de corecţie dacă-i prinde. Şi babele dă-i cu pâra. Că Dumi a plecat cu o sacoşă de dimineaţă la şcoală (“să mergem la şcoală – zicea madam Goanţă- poate le fură pentru la şcoală”), că Rareş a adus copii de alte blocuri (se băga Miţa, probabil îi văzuse pe vizor) şi “ăia sigur au furat”. În fine, după alte câteva săptămâni de linişte, după ce s-au mai strâns nişte bani pentru ghivece, au mai dispărut patru bucăţi. Şi-atunci a venit miliţia. A chemat-o madam Goanţă, care nu mai vroia să dea bani pentru alte ghivece. Ăştia iar ne-au luat la întrebări. Erau doi. Sectoristul nostru şi unul care tot nota într-o agendă cine suntem, câţi ani avem, ce-am făcut în ultimele zile. Nu trec două săptămâni şi dispare trandafirul japonez de la 4. Tămbălău mare. Şedinţă de bloc fulger. Venea nea Arghire din uşă-n uşă, să adune lumea la beci. Şi-n seara aia s-a stabilit clar: că orice locatar de la parter şi până la etajul 4, să dea raportul la orice la madam Goanţă, iar Miţa să se ocupe de ăia de la 5 la 9. Şi astea să vină să prezinte raportul la administrator o dată pe săptămână. Orice mişcare suspectă, orice dispariţie, orice neregulă. Zis şi făcut. La noi, Miţa ajungea la 9.20 seara. Stătea cam 5 minute la fiecare apartament. Vitezistă. Umbla prin casă, se uita prin lucruri (“v-aţi cumpărat ceva?”, “aţi auzit ceva suspect la vecini?”), dădea un ceai, o vişinată, o prăjitură, depinde, pe gâtlej  şi pleca. După o lună încheiată de rapoarte, nu mai dispăruse nimic.

De-acum ne obişnuisem. La 9.20 seara Miţa îmi cotrobăia prin ghiozdan, mă-ntreba ce note am la şcoală (“să nu minţi!”), făcea o mică inspecţie prin frigider, pe la baie (“când mai aduceţi nişte găini?”), se minuna de instalaţia montată în trei camere cu lunina de la baterie. Devenise de-a casei. Până-ntr-o zi, când n-a mai apărut.

Miţa a murit în casă. După ce i-au spart uşa, au găsit-o rece pe scăunelul de lângă vizor. iar când au pus-o pe pat, madam Goanţă a sărit ca arsă: “Moaşta pe gheaţă de hoaţă!” Pe după ghivecele lor, o minigrădiniţă pe balcon, se furişa Limbuţ. Speriat, probabil, de agitaţia din casă. Şi din clipa aceea madam Goanţă (i se zicea madam pentru că predase franceza) a devenit titularul vizitelor. O lună, c-a venit revoluţia şi a ajuns şefă de bloc, cu acte în regulă. Nu mai intra în case, gestiona doar banii tuturor.

Astăzi, când mai are o lună până la optzeci, stă în faţa scărilor în cărucior. Nu mai vorbeşte, dar cască ochii să-i dai bună ziua. M-am simţit puţin rău că n-am vrut. M-am gândit la Miţa.  M-am benoclat cu scârbă. “Nu râdeai, mortăciune, că am ochelari la 4 ani?” N-am salutat-o. Parcă-mi pare rău că-n clipa aia, aruncând o privire în ochii ei deschişi ca un coş de gunoi, nu m-am putut abţine să nu zic (în gând, fireşte): “N-ai murit, hoaşcă, nu ştiu încă ce-ai furat!” Şi apoi m-am gândit că urmează să se ducă la vot, să-şi mai pună bala pe-o ştampilă. Votat!

telegrafic.

Festivalul Internaţional de Literatură, ediţia a doua.

site-ul Elenei Vlădăreanu

interviu cu Richard Ford în Observator cultural

zeci de evenimente interesante, lansări, planuri, brambureală politică şi un pericol real: gripa porcină.

Mă trezesc pe mail cu un mesaj: vizitati www.oglindaliterara.ro

Bun, dau click şi ce-mi apare?

Iaca pleosc (am râs pe ceas, 4 minute):

Vorba lui Mihail Vakuloski, pe care l-am abordat imediat, să nu zic că am vedenii… “Şi un blog face 10 vizualizări”. Acum ce să zic, nu vreau să jignesc reviste pe care nu le citesc (Acolada, Sud est cultural, Antares, Nord literar), dar parcă 6 vizualizări la România literară e cam… tras de păr. Adică dau pe trafic.ro (chiar dacă statistica e din ianuarie) şi mă minunez. Oricum, la aşa trafic, e pasabilă o statistică. Numai dacă-şi intrau singuri din redacţie pe site şi tot făceau oamenii 100 de vizualizări. Să cred că nu-s conectaţi la net în redacţiile 9-12? Oricum, la moda topurilor lansate din burtă, iată unul asumat şi metodic, nu-i aşa?

Bonus, un poem publicat de liderul absolut…

Angela Furtună

când vei pleca în lume să-ţi scrii povestea
nu te pierde nu te umbri

spre a se naşte din poezie şi a cerşi apoi acelaşi lapte
să punem totul pe hârtia timp scriind
la fel cum punem copacii în pământ
şi solzii în oglindă
seminţele în luciul ochilor tăi de copil.

dacă vreţi continuarea, o găsiţi aici