Mi s-a spus de către un asistent de la Litere că aş fi un paparazzo. Din fericire, n-am acest talent. Ba, mai mult, am impus primul paparazzo literar, Nicu Rotaru. În plus, un scriitor destul de bine cotat a încercat să mă ironizeze într-un Club din Bucureşti, sugerându-mi că… asta e tot ce pot face, nişte poze. Se-ntâmpla în 2008, la 7 ani după ce în monografia Bibliotecii de poezie am schiţat liniile spre care se îndreaptă o promovare literară profesionistă.
Dar s-o iau de la început. Primele fotografii literare sunt datate 1998, cu Marius Ianuş pe post de “model”. Contrar a ceea ce ce crede astăzi, a poza un scriitor nu era în 1998 o … normalitate. În primul rând pentru că existau fotografi specializaţi şi apoi, pentru că, pentru un nou venit în “branşă”, fiecare aparat costa destul de mult pentru un buget… la limită. Oricum, n-am avut pretenţia că aş fi un fotograf, deşi, printre fracturişti, acest rol era prioritar (dar Ianuş era destul de restrictiv cu fotografiile în cenaclu, practic, fotografiatul fiind intezis în timpul şedinţelor). Odată cu lansarea Bibliotecii de poezie, am rugat prieteni fotografi să m-ajute. E cazul şedinţelor foto speciale (Răzvan Ţupa la metrou) şi a unor poze de grup. Crista Filip şi Costin Dan au fost fotografii oficiali ai Bibliotecii, de câteva ori primind sugestii de poziţionare (un alt aspect important – există fotografii făcute “după o idee de”, chiar dacă nu-s “semnate” de cineva).
Iată de ce, explic încă o dată că rolul unui personal auxiliar literar nu trebuie să fie doar acela de aparent paparazzo. Important este să poţi reuni într-o asemenea “galerie” numele cele mai importante din literatură şi să oferi o imagine cât mai expresivă (şi prin cadru). Pe acest blog veţi găsi răspunsul meu aplicat la rolul fotografiei în viaţa literară a unei arhive. Din păcate, cum se întâmplă în România, a “marca” o fotografie este o curiozitate. E o minimă decenţă să le datezi sau să le “atribui” şi fotografului (profesionist sau nu).
