uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

Decembrie 19, 2007

poZa zilei (site matrimonial Afganistan)

Filed under: poZa zilei — miculftiriadi @ 5:24 pm

site-matrimonial-afganistan.jpg

Seamnănă într-un fel cu faimoasele contracte ale autorilor noştri. Publice şi cât de ascunse!

Ultima oră

bloguri noi: noua literatură (ultimele două numere chiar reuşite) şi, surpriză, diana geacăr.

Se lansează la Chişinău revista „Stare de urgenţă” (titlul proiectatei antologii din 2001 a lui Marius Ianuş, un carnet care n-a mai ajuns carte din aceleaşi motive financiare româneşti). Le dorim numere cât mai multe şi vânzări pe măsură.

În altă ordine de idei, sunt tot mai des întrebat pe mail dacă mai apare „pana mea”. Îmi pare rău dacă stric pronosticurile(sunt case de pariuri literare clandestine?), apare. Mi-aş dori pe 29 februarie 2008, dar despre asta mai vorbim. Cert e că apare şi că, teoretic, numărul 4 va fi mai bun decât nr 3 şi, evident, sub nr. 5.

Anunțuri

Decembrie 15, 2007

mai e ceva de zis? (KaKa de aur)

Filed under: replici — miculftiriadi @ 7:16 am

 Balonul de aur / un top adevărat.

 

La noi  miroase urât.

Nu suport două categorii de românaşi. Despre „bucureştenii” rasaţi care te trimit cu pluta înapoi de unde ai venit, într-un limbaj suburban (dar mulţi habar nu au să-njure!) nu voi vorbi acum. Sunt pe cât de penibili, pe atât de neajutoraţi. Discursul lor este preponderent acelaşi, fără nuanţe, ţintit doar spre origini, de parcă unii au ieşit prin spate, nu prin faţă, şi marca oraşului le-ar legitima prostia. Semianalfabeţi cu buletin de Bucureşti îşi permit să dea lecţii de bună purtare şi vor să ne ducem acasă. Să fim serioşi, acasă e oriunde în România, distinşi locuitori ai metropolei. Toţi suntem proprietarii acestei mizerii morale şi ai dezastrului (de orice calibru) care se produce aici. Sau credeţi că blocurile s-au inventat în Bucureşti? Sau poate creşterea exagerată a preţurilor la apartamente vă face să credeţi că veţi avea din ce în ce mai mult creier?(unor cartierişti neplimbaţi decât prin netcafeurile de pe după containere ar cam trebui să le spună cineva că România are mai mulţi locuitori decât vecinii lor de bloc, cu care se duc la MC. Nu mare mi-a fost mirarea când un asemenea exponat, mândru nevoie-mare de apartenenţa lui, habar n-avea unde e facultatea de Drept din oraşul rezumat la linia de troleu care-l purta de la şcoală la bloc).Orice individ cu astfel de retorică, indiferent de cât de inteligent pare (sau crede că pare) pe hârtie, mă lasă rece şi nu merită nici măcar un scuipat. (nu mă pot abţine)

Dar asupra scriitorilor cărora nu le mai ajungi la nas nici suit pe scaun (deh, sunt mai mic, mă uit cam des în sus şi nu de sus) trebuie să mă opresc. Trăim în anul de graţie 2007, într-un miraj al literaturii, printre sute de scriitori, 90% necunoscuţi publicului. Şi, în loc să existe un garant al valorii, o măsură în a scoate la lumină ceea ce cu adevărat merită scos, asistăm la tot felul de jocuri de culise şi de intrigi.

 

 

Cu riscul de a-mi îndepărta şi alţi prieteni, care ar putea crede că am devenit paranoic atunci când mă refer la CK, am să postez câte ceva despre ultimul premiu din vitrina acestuia. Ca-ntre puşti acum- astfel de recompense nu pot decât să-i facă rău, dându-i impresia falsă de cel mai tare din parcare. Cum se poate privi în oglindă cu dovada în faţă, ştiind si(n)gur că e nu e aşa? Nu vă daţi seama în ce situaţie îl puneţi? Nu, dragii mei, nu e vorba despre atacuri mârşave, ci despre fapte. Jignirile nu le aduc eu, în ceea ce mă priveşte  aştept doar scuze. Venite din partea unui scriitor cu pretenţii, acuzaţiile care mi s-au adus m-au scos din sărite. Pentru că era vorba despre nişte bazaconii şi pentru că aveau acel ton de suficienţă al celui care se crede intangibil. Pot fi acuzat de trafic cu cărţi (şi alea neliterare), nu însă de aberaţiile debitate. Şi, mai ales, nu plec de la masa literaturii la comandă, ca un lăutar pe care cred unii că-l pot cumpăra sau chema la apel. Luxul ăsta să şi-l permită cu casele editoriale care i-au scos cărţi la rizograf şi i le-a vândut pe bani. Repet, de zece ani n-am atacat pe nimeni neprovocat, mai ales când ştiu că nu vorbesc prostii. Asta trebuie să înţeleagă cei care invocă omeneasca greşeală şi-mi spun să nu mă consum inutil, dar care uită că adevărul trebuie rostit. Restul e literatură. Şi se premiază. (Nu m-aş mira ca după acest mesaj să primesc o scrisoare de solidarizare cu „bietul” om, pe care mi s-a pus, zice-se, pata. Trebuie să fac o singură precizare pentru cei care, din prietenie, uită despre ce fel de personaj vorbim. De dragul literaturii, să nu-l mai umflăm atât în pene. Să-i dorim să fie din ce în ce mai bun şi-atât. I-ar folosi mai mult decât aerele de mare poet care, deocamdată, nu-l ajută decât la gloria lansărilor şi prin baruri.Faptul că prin atâtea redacţii, situri şi proiecte n-a prea făcut purici, trebuie să spună ceva despre caracterul lui. Evident, nu mă pronunţ decât în baza relaţiei, câtă a fost, între noi. Altfel, se-aud multe, dar nu cred decât ce aud cu urechile mele. Şi sforăituri, îmi pare rău, am auzit.)

 

 

Să nu ziceţi că nu v-am spus. Zvonurile s-au adeverit. Poetul Claudiu Komartin a devenit laureat al Academiei. Să ne bucurăm pentru el. Şi omul, şi cartea (simbolistica titlului surprinde minunat contextul) merită acest privilegiu.

Vă reamintesc un singur lucru: pentru volumul „Cîntece eXcesive” tipărit în acelaşi an, Dan Sociu a primit premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2005, acordat în 2006, fapt fără precedent la un autor neintrat în Uniune. „Cumulul” de premii nu se acceptă în România (comparaţi singuri premiile anuale şi juriile). Îmi pare rău să constat că, fără legătură cu antipatia profundă pe care o încerc faţă de personajul Claudiu, fost redactor „pana mea”, mă dezgustă pe faţă faptul că autorul pare să aibă (puţin spus) spatele acoperit (vezi premiile 2003, delegaţiile şi alte politici de grup select, reprezentativ şi decisiv pentru tânăra generaţie de scriitori). Se descurcă binişor. Premiul de debut în an cu Ruxandra Novac (premiul naţional M. Eminescu şi premiul României literare), premiul Academiei în an cu Sociu, apariţii multiple (chiar şi cu acelaşi material) în mai toate revistele literare. Nu vi se pare că le-a cam împuşcat pe toate în timp ce alţii au rămas pe dinafară? Sigur că peste câţiva ani toate acestea nu se mai ştiu, cota creşte şi mâine poimâine apare şi volumul omagial…Poate că sunt puţin răutăcios, dar nu înţeleg logica. Ar fi interesant de aflat câte intervenţii s-au făcut pentru ca acel volum să apară (am visat urât, dar am şi „păstrat” insistenţele de a-i edita „din orgoliu” un carneţel underground, de care m-am dezis). S-o lăsăm cum a picat. Există o politică cel puţin suspectă a premiilor literare, favoritisme şi trucuri (ca în orice domeniu din România). Să nu ne mai întrebăm cui folosesc premiile mincinoase. Trăiască festivismul! (ce-ar fi să-l propuneţi şi preşedinte USR? Dă bine la poză şi e dispus să se sacrifice pentru o funcţie. Sau aşteptaţi să se autopropună?).

P.S. Acum că s-a împăcat cu editorul N. Ţone (după ani de crunte războaie şi atacuri neacademice), aşteptăm şi alte lecţii de căpătâi din partea micului academician.

P.P.S. Să nu se înţeleagă greşit. Nu zice nimeni că C.K. nu e un poet bun. Să mă ferească Dumnezeu! Dar, nu mă feresc s-o spun, NU E ATÂT DE BUN ca să merite acel premiu în conjunctura dată. E ca discuţia cu „generaţia de aur” a fotbalului românesc, foarte bună, dar care n-a câştigat nimic şi nu se poate compara cu Brazilia lui Romario (să ne menţinem la Campionatul Mondial respectiv). Oricât ar încerca unii să vadă alt meci. România-Brazilia nici nu s-a jucat, domnilor! Chiar nu se vede că scrieţi cronica unui meci care nu se putea juca? Sunteţi oameni cu capul pe umeri, lăsaţi-o-n vorba aia urâtă!

 

Mi s-a şoptit că fluier la pagubă singur şi că reclama negativă (de fapt constatarea că se poate trăi şi din scris când ai carismă)  confirmă  ideea că bat câmpii cu graţie, în timp ce proaspătul laureat mă laudă de câte ori are ocazia. Acest lucru e onorabil. Fără supărare (şi modestie), nici nu prea are de ce să nu o facă. (iată de ce nu-mi fac griji)

 

Concret (debut publicistic în 2002 în Contemporanul şi Ziua literară)

Premiul MIHAI EMINESCU

Lucrarea :         Circul domestic

            – autor :            Claudiu Komartin        

            – propunere :      Acad. Eugen Simion

            – referenţi :          Nicolae Breban, m.c.

   Prof  Dan  Horia  Mazilu , m.c.

Decembrie 14, 2007

apel către bibliotecari

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 8:37 am

De câteva luni mă plimb prin ţară şi observ starea deplorabilă a promovării literaturii române. Nu era o noutate (multe, dacă nu aproape toate editurile care trăiesc din asta sunt- repet de câte ori am ocazia- ghidate după criteriile economice), dar, parcă, nu m-aşteptam să fie aşa de jalnic. Programe obosite, glorii locale, festivaluri de nemenţionat. Festivisme, vedetisme, proiecte jalnice. Nu fac acum o analiză. Mă voi opri însă puţin la importanţa achiziţiei de carte în biblioteci. Când am pornit campania „pana mea” în biblioteci, am fost luat puţin peste picior. „La ce bun?” Cum nu-mi pot ascunde formarea de bibliotecar şi cred în continuare că o educaţie sănătoasă se face într-o bibliotecă, nu într-un abator precum internetul, insist pe partea cu achiziţia de carte/reviste în format tradiţional (şi pdf) pentru o promovare eficientă. Nu am plecat la drum pe principiul „ce tare e revista asta, hai să ne lăudăm cu ea”. Logica şi bunul simţ ne obligă să ne ocupăm de toate zonele şi de toate categoriile de public care ne interesează. Iar cel viitor are o prioritate aparte. Iată de ce cred că bibliotecile sunt cheia pentru o promovare naturală a literaturii române. Discuţia devine de altă natură când consultăm listele cu achiziţii care se fac. Cred că e necesară o reevaluare a bibliotecilor şi, de ce nu?, a bibliotecarilor. Dacă în edituri nu putem avea încredere, măcar din zona bibliotecilor să vedem o schimbare. De atitudine şi de viziune. Iată de ce propun prietenilor mei cu funcţii în sistemul naţional de biblioteci un proiect de susţinere a literaturii contemporane. Pe bază de voluntariat, fireşte. Voi reveni cu amănunte.

acasă la Bubu, „pana mea” în Lancrăm

Filed under: Video — miculftiriadi @ 7:36 am

Decembrie 7, 2007

e-dvd-ura!!!!!

Filed under: Proiecte — miculftiriadi @ 8:54 pm

După etc, carmen şi no name, colecţii specifice (debut, carnete ale studenţilor de la Litere Bucureşti sau ale unora care aveau tangenţă cu facultatea şi o colecţie de „nume grele”, cu riscurile şi problemele inerente) anunţ deschiderea colecţiei de dvd-uri. Noua colecţie se va numi e-dvd-ura (o editură de dvd-uri), o colecţie ce prefigurează viitoarea editură pe hârtie.  Ca şi celelalte proiecte, nu costă nimic. Manopera, filmările şi poveştile intră în ceea ce am numit de la început respectul pentru scriitorul român. De-acum mă voi limita la scriitorii români care merită. Din toate punctele de vedere. Prima strigare! Am propria listă, dar aştept propuneri.

Tu ce vrei, tată, de la o editură?

Filed under: Proiecte — miculftiriadi @ 3:07 pm

Sondaj printre scriitori.

În ce condiţii v-aţi scoate cartea la o editură? (nu uitaţi să pomeniţi de onorariu, tiraj, copertă, plata drepturilor de autor, durata contractului şi obligativităţile de promovare). Adică, ce vreţi de la o editură? (În caz că vreţi ceva). Se-anunţă răspunsuri incitante. Să vedem cine licitează mai mult.

Decembrie 6, 2007

turul României’n pana mea

Filed under: camera literară video,Pana mea,Reviste,turneu de lectură — miculftiriadi @ 8:40 pm

Să ne pregătim pentru un road movie atipic. Promit ceva cu adevărat reprezentativ pentru România 2007. Literaturaturizând puţin, mult vax.

Turneul continuă şi a ajuns la Sibiu. Alte filmuleţe pe blogul revistei (http://revistapanamea.wordpress.com)

Decembrie 2, 2007

pariul cu literatura e o joacă aici (şi un poem Mihail Vakulovski)

Filed under: etc,micul ftiriadi — miculftiriadi @ 10:36 am

Am primit un mail destul de haios. Adi ne complimentează pentru ideea cu Casa de Pariuri literare, deşi crede că e o gratuitate asocierea cu acest fenomen. Am să fac acum ceea ce nu credeam c-o să fac prea curând, am să deconspir legătura. În anii de mare foamete 2001-2002, micul ftiriadi, negăsind un job normal (nu că azi şi-ar găsi), şi-a încercat norocul la pariurile sportive. Trăgând linie, s-a ajuns pe plus, dar, ştiţi cum e, impresia e jalnică în momentele de criză, mai ales când te scoate un meci cotat ca sigur. Pe vremea când pariurile nu deveniseră o modă (am intrat prima dată într-o agenţie de pariuri în 1998), părea singura variantă de a obţine bani pentru proiecte(mi-ar fi jenă să dau alte amănunte, mai ales nume de persoane de bună credinţă). Iată-deci- că-ntr-o astfel de „acţiune”, un reporter(foarte ok, dar luat de valul momentului) şi-a făcut treaba pe spinarea „fraierilor” din Casino. Bineînţeles că nu am ratat ocazia de a-i da „amicului” ponturile. Cel mai important, acela că, din pariurile sportive, va ieşi o revistă de poezie. Tocmai terminasem Biblioteca de poezie, o aventură care a costat câteva milioane din rezerva proprie. Se-ntâmpla în 2001, într-un articol bine scris (dar atât, din păcate pentru banii care se câştigă în lumea „Academică”). Iată aici legătura cu Casa de Pariuri. N-a fost revistă de poezie, până la urmă, a fost o colecţie „no name”, n-a fost în 2001, ci a avut de aşteptat. Ah, da. Titlul colecţiei (finanţată iniţial din acele câştiguri), no name este furnizat de o fostă profă de română, pe-atunci la liceul Mecanică Fină din Bucureşti. Într-o discuţie pe marginea noilor nume din literatura română, am întrebat-o dacă o ştie sau dacă are vreo legătură (nume apropiate) cu Zvera Ion, autoarea volumului „Copilul cafea”, mai ales că, tânără fiind, ar fi putut afla ce se mai întâmplă prin „Litere”. Eroare. Nu numai că nu ştia nimic (în naivitatea vremurilor încă mai speram că studenţii de la litere au dorinţa de a cunoaşte scriitorii contemporani), dar m-a şi repezit puţin: „Da’ tu cine eşti?”  „un cristian”. „N-am auzit, nu cunosc, no name.” Nu mai ştiu dacă i-am lăsat manualele (la asta sunt foarte descurcăreţe multe profe, la cumpărat manuale) şi am plecat. Cert e că după câteva luni, Cosmin Ciotloş s-a dus să-i lase la bibliotecă primul carneţel din colecţie. „No name”, fireşte.

Şi-acum pariul promis (nu de alta, dar mama când a citit materialul- de la binevoitori!- a crezut o vreme că povestea cu literatura mă va ruina. M-a ruinat sufleteşte, banii necontând, toate proiectele din underground fiind gratuite).

Dumnezeu nu bate cu pariul

În general, pariul creează dependenţă. Ceea ce e obscen. Cine ar recunoaşte obscenitatea asta? Cristi crede că a depăşit faza dependenţei. De ce joacă acum? Zice că a făcut din pariu un mod de viaţă, din care el, ca student, poate trăi decent lună de lună. Parazitează. E un parior pe sume mici şi recunoaşte că nu poţi da lovitura fără să ai bani mulţi. Visează la suma pe care o va strînge într-o zi, cu care va veni la casa de pariuri şi-i va falimenta pe nenorociţi. Cel mai mult a cîştigat 70 de dolari şi 600.000 de lei, într-o zi. (n.m. bani din care s-a cumpărat un reportofon, furat la Gaudeamus de către un împătimit al literaturii de lângă standul „Aula”, cu tot cu caseta ediţiei sonore a cărţii „Klein spuse” a lui Mihai Ignat. Poate că l-a atras ce se difuza acolo”) Dar cît a pierdut? Nu e niciodată clar. Şi-a scos banii pe care i-a băgat, zice. Şi a trăit decent. Decent ar fi trăit, poate, şi fără să parieze.

Sîmbătă,

pe la trei, Cristi, Laur şi eu la o masă, în casa de pariuri. Se poate paria pe orice, îmi explică. Pe rezultatul final, la pauză, pe marcatorul golului, pe ultimul sfert de oră. Ei deocamdată joacă pe cîini. Pe ecrane se transmit în direct curse, de la Romford şi Crayford, Anglia. Laur e prudent, e novice, într-o lună a pierdut 500.000. Pentru un student e mult. Cristi însă se avîntă. Cîştigă de două ori, cu French Toast şi cu Colne Valley Boy, doi cîini care îi aduc cam 100.000 de lei. Banii ăştia îi pregăteşte pentru meciurile din Intertoto, de diseară. Laur: „Zi-i şi lui ce cărşi ai de vînzare!” Cristi:”Acum am bani, nu mă gîndesc să vînd.” Are Candide, de Voltaire, în engleză, Cioran – Ţara mea şi încă ceva. Brusc se agită, pe foi sau pe ecrane au văzut ceva şi Cristi se scoală grăbit şi merge la casă să parieze. Se întîmplă repede totul. A căştigat, dar e furios. A vrut să parieze 50.000 pe Reef Road, dar casierul a greşit şi l-a trecut cu 30.000. El n-a mai insistat şi, uite, n-a cîştigat cît ar fi putut. Ar fi trebuit să insiste. „Era un semn. Trebuia să ţinem cont de el! Trebuia să ţinem cont!”

Cristi, care măsoară jumătate cît Laur, este creierul. Joacă dintotdeauna, spune el. Dacă eşti inteligent, cum e el, n-ai cum să pierzi, de fapt n-ai cum să pierzi rău. Adică te prăbuşeşti, dar te şi ridici. Numai boii nu cîştigă la pariuri. Laur, care nu prea cîştigă, îl întreabă: „Adică, să înţeleg că sînt bou?”. Nu, fireşte.

În general, pariorul stă la marginea superstiţiei. De pildă, Cristi ştie că o zi poate fi a ta, dar în altele e mai bine să stai la locul tău. Cîteodată se scoală hotărît să parieze, merge la casă şi acolo ceva nu-i convine, nu-i place mutra casierului sau îi vine rîndul prea încet. Atunci se întoarce. Mai are o vorbă, plină de înţelepciune în felul ei: „Îmi simt norocul în urină”.

Duminică mă întîlnesc din nou cu ei. Pang! De data asta sînt lefteri. Lefteri-lefteri. Bastia i-a trădat, a luat bătaie de la Slaven Belupo, din Croaţia. Cine-ar fi crezut, pe propriul teren?! Au pierdut tot, 180.000 de lei pe care îi mai aveau împreună. Cristi:”Sînt convins că am să-i falimentez. Aici trebuie să vii cu un milion pe zi şi să pleci cu două. Dacă vii cu 50.000, n-are cum să-ţi iasă. Dar să ştii că eu cîştig. Ai văzut ieri – de trei ori la rînd, din cîini.” Nu mai au bani, dar rămîn, trişti. Pe televizoare sînt curse de cîini, de cai, meciuri de tenis, fotbal, motociclism. Ivanisevici îl bate pe Hellman, la Wimbledon. Laur: „Mai stăm, să cîştigăm experienţă. Pînă cînd o să cîştigăm experienţă?” Cristi: „Sînt detaşat acum. Sînt liniştit acum.” Apoi: „Trei beri gratis a aproximativ 15-18.000 de lei, pe care le-am băut aseară la lansarea de carte, la Muzeul Literaturii Române – e ca şi cum aş fi dat banii pe ele – n-am pierdut nimic”. Apoi:”Şi oricum, la toamnă se va face o revistă de poezie care va fi sponsorizată exclusiv din pariurile astea”. mai are 9 mii de lei. „Îmi ajung de un iaurt”. Apoi: „Trebuie să vînd cărţile”.

Atmosfera:

Luminile care sclipesc. Murmurul din sală, murmurul de la mese. Bărbaţii care vin în valuri spre fetele de la computere, să parieze. ceilalţi, adînciţi în foi, socotesc cotele, calculează şansa. Civilizaţie. Un bătrîn îl întreabă pe fiu: „Şi-l scoţi pe Falumi din discuţie? Îl scoţi pe Falumi din discuţie? Îl scoţi!” Un tip cu foile în mînă îi strigă vesel altuia, proaspăt venit: „Florică, hai să facem un cîine!”

gaudeamus-25112007.jpg

în bulă: „Fii atent, Vărzarule! Stai aşa, nu te-ntoarce! Am pus pariu cu şaorul din spate că nu ne ridică vizele pentru Germania. Dacă cîştig, iau 3000 de mărci. Dacă pierd, mi se rupe, că-s primul care o taie din ţară!

explicaţia fotografiei

Fotodocument: Mici jucători din clubul „Amicii lui Vărzaru”, sătui să tot piardă pariurile cu agricultura, industria şi cele 200 de zile, s-au hotărît să investească în pariul cu Loteria vizelor

Reporterică Venturiano în Academia Caţavencu, nr. 27 (502), 10-16 iulie 2001

Trebuie să recunosc: bine scris. Cu excepţia unui Hellman în loc de Henman(pentru cine se uită la tenis), îţi vine să rîzi cu lacrimi. Lacrimi pe care le-am avut şi noi în ochi după această bijuterie. Dar de altă natură. Cred cu tărie că şi-n literatură există un Tata Jean, un nea Jiji, un Mitică Miliţianul, un Claudiu (Răducanu, cel cu blocnotesul). Aplaudaci, lăcuste, blatişti, păpuşei, păpuşari şi baroni. Fraiereală, bani negri şi impostură. Beneficiari ai sistemului şi păcălici. Ştirişti mediatici şi profesionişti pe banii statului. Investitori şi gogoşi generaţioniste umplute cu magiunul premiilor împărţite după criteriul „să nu se supere şi ăla”. Nu pot vorbi eu despre asta, dar mă pot dezice. Scriitorul român a părut, cu notabile excepţii, un pensionar al tranziţiei. Milogit cu câteva milioane, a tăcut mâlc şi a acceptat vorba de duh a „patronului”: „Dacă nu se vinde, tată! Ce să-ţi fac eu dacă nu se vinde cartea?” Dar ceea ce e interesant este că forfota din această lume orgolioasă este eminamente necunoscută în rândul celor care ar trebui să-i cunoască. Sute de profe de română habar nu au zece scriitori români contemporani, din zece profe chestionate (în două licee teoretice) doau două au ştiut să indice trei reviste literare. Cititorul potenţial, contrar vânzărilor, succesului târgurilor de carte, apariţiei TVR-ului cultural şi boom-ului audiobook-urilor, nu ştie, nu caută, nu este căutat şi, s-o recunoaştem, domnilor editori, nu prea are bani să cumpere. Cine pierde din toată această poveste? Acelaşi autor, pasat, amânat şi pus în situaţia să-şi caute un job pentru câştig. Nu vorbesc despre cei care se streacoară, se milogesc, pozează prin toate festivismele, doar-doar intră o poză în istoria literaturii. Vorbesc despre numărul constant ridicat de autori nedumeriţi că nu există o piaţă de desfacere pentru cărţile/audiobook-urile/videobook-urile lor. În genere, aceştia sunt tineri, uşor de dus cu vorba şi creduli. Celălalt, autorul mai în vârstă, umilit şi călcat în picioare de interesele economice, şi-a făcut treaba pe unde a apucat. Dacă v-aş spune câţi dintre fracturişti au publicat în reviste de genul „Poveşti, poveşti”, v-aţi îngrozi. Dar sunt prea multe de spus şi începe să mă lase rece fenomenul. Trebuie să mai trăim şi noi, nu? Şi, dacă toate „posturile” sunt ocupate, nu e mai bine să plecăm? Nu de alta, dar de reţetele de succes ale profitorilor, de miştouri şi de miştocari ni s-a cam luat.

Decembrie 1, 2007

poZa zilei (de la Gaudeamus)

Filed under: Aproape de scriitori,camera literară foto,poZa zilei,Scriitori — miculftiriadi @ 9:41 pm

gaudeamus-25112007-004.jpg

Miruna, cartea si O. Soviany

Blog la WordPress.com.