uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

Februarie 3, 2009

sac de box

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 9:26 pm

Se pare că am supărat foarte tare pe cineva. Un vechi amic mi-a telefonat să-mi spună că, dacă voi fi prins, cineva l-a asigurat că o voi încasa. O să-mi dea bătaie domnul cu pricina. În facultate, fireşte. Nu m-am putut abţine şi am mers chiar azi, nu de alta, dar să ajung mai repede la locul faptei. Tremuram de spaimă, l-am luat pe SGB cu mine, nu ştia de ce insist să intru, l-am luat să mă apere, vorb-aia, mă gîndeam… băi, acuş-acuş, cine ştie din ce ungher, poate de după bustul lui Eminescu?, va opera agresorul minune. N-a fost să fie de data asta, ce-ar fi să nu mă rateaze mîine? Sau nu, mîine nu mă duc. Abia luni. Sau marţi.

Şi-apoi mi-am amintit de clasa a X-a, cînd m-am dus la box (tata a fost campion naţional, măcar atîta lucru) pentru o fată. Adică să mă dau mare. Tot tacîmul: alergare uşoară, saci, box cu umbra, coarda, greutăţi. Şase luni în care am văzut cum se sparge un nas şi cum iese sîngele prin bandaje. Am scăpat ieftin. Nu mă lua nimeni în serios, după cum nici eu nu-i luam. Adică urcam în ring şi după trei-patru schimburi, aruncam mănuşa. I-am şi spus antrenorului la al doilea meci că nu văd rostul să-l mai lovesc pe cel din faţa mea. „N-ai atitudine!” a strigat după mine. „Zdreanţă” nu avea tupeu să-mi spună, eram singurul sportiv de la un liceu teoretic din echipă. Restul, băieţi cu muşchi, veniţi să cîştige un ban din diurnă şi să uite de profesională. La ultimul meci, după o repriză năucitoare, în care obosisem să dau pumni (nu mă laud, am fost ochelarist de mic şi ochii mereu au fost protejaţi, în plus trişam, acasă tata mă învăţa mai mult decît mă putea învăţa antrenorul), am renunţat. M-am făcut de rîs în faţa prietenilor, pe care-i cărasem pînă la marginea oraşului, să mă vadă în ringul din aer liber, dar eram sigur că ar fi fost plictisitor să dau şi sa-ncasez nişte pumni. Mă uitam la încrîncenarea lor şi rîdeam. Adică mă uit la box, dar să mă dau bătăuş, era ridicol. Şi am înţeles că simţul ridicolului e necesar. Acum, l-am proiectat pe universitarul nostru băţos în chiloţi de box, gata să pună pe oricine la pămînt. Pe unul dintre aceştia tata îi făcea la vremea lui numai din eschive. Şi poate că am fost un fals boxeor, dar cîteva eschive tot mi-au rămas în sînge. Aşa că m-am mai liniştit. În cel mai rău caz, o iau la fugă…să zicem.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: