uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

februarie 4, 2009

mai bine nu

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 6:37 am

Citesc fel de fel de comentarii, care mai de care mai „aplicate” şi mai pline de venin. Atacuri la persoană, caracterizări preponderent fizice, zbierete, urlete şi ameninţări: „Dacă mă mai cenzurezi, te tai!” Nu, nu mă refer la personajul de ieri, ci la un număr redus dar energic de comentatori care ţin să le fac publică părerea despre… Ca orice societate imatură, tranziţia ne-a scos pe faţă toate coşurile posibile. Libertate nu e să te-apuci să-njuri pe forumuri sau în subsol, ca un comentariu (a ţine să spui neapărat ceva e o chestie explicabilă de imaturitate), cît a putea să spui liber ceea ce gîndeşti despre un anumit subiect. Dar, să-mi fie cu iertare, cînd doar se vorbeşte, sub „lozinca” dreptului la liberă exprimare iese un fel de vomă verbală, nu găsesc acum altceva. Practic nu se-njură, mulţi, am mai spus-o, nu ştiu nici atît, dar se dă cu parul. În loc de şcolărescul „prostule” (totuşi, blînd, deşi inacceptabil), atacul începe cu „dobitoc ce eşti” şi urmează acelaşi traseu (ochelariştii sînt „orbii naibii”, pletoşii devin „lăţoşi nespălaţi” – fix ca după Revoluţie, cînd rock-ul era văzut ca răul universal, ca să nu mai zic de „înălţime”, că sub 1.80, dacă ar fi după unii, „nici n-ar trebui să trăieşti”). Înţeleg ca acest tip de comportament să reprezinte o vîrstă. La 14-16 ani, e natural s-o dai în bară. Ai prejudecăţi, rivali fictivi, dacă nu ai prietenă, cu-atît mai explicabil. Dar pentru oameni cu oarecari pretenţii, bine cotaţi, a continua să te iei de aspectul fizic al cuiva într-un comentariu pe text (remember, vorbim de comentariile care sosesc la unele interviuri), e un semn că lipsesc anumite repere. Or, cu astfel de comentarii nu pot fi de acord. Pentru că ajung la limita suportabilului, cînd te trezeşti cu un mesaj de genul „dacă ar fi negru, l-aş lichida”. Să-mi daţi voie să nu fiu de acord cu aceste prostii. Indiferent de calitatea profesională a unui om, în momentul în care-mi vine cu astfel de puştisme (la noi în gaşcă se practica acest discurs pe la 7-10 ani), închid comentariile. Fără regrete. Şi poate-mi fac şi buletin special, să scrie „maimuţă” pe el.

Reclame

februarie 3, 2009

sac de box

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 9:26 pm

Se pare că am supărat foarte tare pe cineva. Un vechi amic mi-a telefonat să-mi spună că, dacă voi fi prins, cineva l-a asigurat că o voi încasa. O să-mi dea bătaie domnul cu pricina. În facultate, fireşte. Nu m-am putut abţine şi am mers chiar azi, nu de alta, dar să ajung mai repede la locul faptei. Tremuram de spaimă, l-am luat pe SGB cu mine, nu ştia de ce insist să intru, l-am luat să mă apere, vorb-aia, mă gîndeam… băi, acuş-acuş, cine ştie din ce ungher, poate de după bustul lui Eminescu?, va opera agresorul minune. N-a fost să fie de data asta, ce-ar fi să nu mă rateaze mîine? Sau nu, mîine nu mă duc. Abia luni. Sau marţi.

Şi-apoi mi-am amintit de clasa a X-a, cînd m-am dus la box (tata a fost campion naţional, măcar atîta lucru) pentru o fată. Adică să mă dau mare. Tot tacîmul: alergare uşoară, saci, box cu umbra, coarda, greutăţi. Şase luni în care am văzut cum se sparge un nas şi cum iese sîngele prin bandaje. Am scăpat ieftin. Nu mă lua nimeni în serios, după cum nici eu nu-i luam. Adică urcam în ring şi după trei-patru schimburi, aruncam mănuşa. I-am şi spus antrenorului la al doilea meci că nu văd rostul să-l mai lovesc pe cel din faţa mea. „N-ai atitudine!” a strigat după mine. „Zdreanţă” nu avea tupeu să-mi spună, eram singurul sportiv de la un liceu teoretic din echipă. Restul, băieţi cu muşchi, veniţi să cîştige un ban din diurnă şi să uite de profesională. La ultimul meci, după o repriză năucitoare, în care obosisem să dau pumni (nu mă laud, am fost ochelarist de mic şi ochii mereu au fost protejaţi, în plus trişam, acasă tata mă învăţa mai mult decît mă putea învăţa antrenorul), am renunţat. M-am făcut de rîs în faţa prietenilor, pe care-i cărasem pînă la marginea oraşului, să mă vadă în ringul din aer liber, dar eram sigur că ar fi fost plictisitor să dau şi sa-ncasez nişte pumni. Mă uitam la încrîncenarea lor şi rîdeam. Adică mă uit la box, dar să mă dau bătăuş, era ridicol. Şi am înţeles că simţul ridicolului e necesar. Acum, l-am proiectat pe universitarul nostru băţos în chiloţi de box, gata să pună pe oricine la pămînt. Pe unul dintre aceştia tata îi făcea la vremea lui numai din eschive. Şi poate că am fost un fals boxeor, dar cîteva eschive tot mi-au rămas în sînge. Aşa că m-am mai liniştit. În cel mai rău caz, o iau la fugă…să zicem.

februarie 1, 2009

cine urmează?

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 11:40 pm

Pînă acum am tot fost acuzat că am ceva personal cu „editura ” Vinea. Da, AM. Multe, foarte multe şi în 2009 vreau să lichidez această problemă care mă obsedează de cîţiva ani. Haideţi să citim acest material şi să povestim cu calm şi pe îndelete despre isprăvile celei mai mari farse editoriale din tranziţie. Scriitorii, ca de fiecare dată, sînt invitaţi să spună adevărul, pentru că se poate face un doctorat pe editoriadă. Cine urmează la cuvînt? Autorul prinde glas. Vor şi vrea să vorbească? Unii cred că da. Ştiu că alţii  aşteaptă să vadă ce se-ntîmplă. Ce ne facem cu cei care neagă evidenţa sau o sfidează? Nu ştiu, vom vedea. Aştept mărturii. Cititori, librari, scriitori. Să dăm de rostul secretului. Să vorbim despre contracte, drepturi de autor, impozite şi cărţi. Cît şi cine a cîştigat din această afacere. Aveţi cuvîntul.

« Pagina anterioară

Blog la WordPress.com.