camera copilăriei mele
îmi amintesc visul acela 
de la cinci ani
când mă trezeam
în camera copilăriei mele
(cameră pe colţ friguroasă fără pereţi dubli
la etajul al treilea)
şi căutam aerul
aerul de-afară
de-afară de tot
mă ridicam din pat
(pat dublu triplu cvadruplu înmiit de la o vreme)
ieşeam din apartament
şi începeam să cobor
spre aer
aerul de-afară
de-afară de tot
deodată
îmi dădeam seama
că aş ajunge mult mai uşor
la aer
aerul de-afară
de-afară de tot
dacă m-aş întoarce în cameră
şi aş sări de la fereastră
în iarba luminoasă din faţa blocului
aşa că mă întorceam în cameră
şi săream de la fereastră
în iarba luminoasă din faţa blocului
Priviţi-l! Un munte de seninătate. Folosea din când în când o pălărie, în poza asta din 2001 are un baston. Puteai să-l iei de excentric. Cu sanscrita, cu centura neagră, cu melodiile compuse la instrumente africane sau colecţia de timbre.
Şi trei fotografii mai vechi, făcute pe film. Cu Marius Ianuş şi Mihail Vakulovski, cu Ioan Es. Pop, la un sediu mai vechi al Ziarului de duminică, cu Răzvan Ţupa şi Ruxandra Novac.
Tocmai când începeam să cred că nu există generaţii, realitatea mă contrazice. Moartea i-a ajuns şi pe-ai noştri. Se simte altfel. Şi nu vorbesc prostii, am multe experienţe cu ea. De-acum a ajuns şi la lupii tineri. Ajunge şi la noi.
Lasă un răspuns