uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

Septembrie 5, 2009

Ce de proşti suntem în literatură!

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 10:58 pm

Prostia nu are criză. Ba, aş putea spune, pe vremuri de criză, înfloreşte. Buchete de proşti se strâng seară de seară la TV ca să se vândă la pachet, vorbind despre coroanele de proşti care duc ţara la cimitir (să fie iertată prostimea care munceşte degeaba!). Rar mi-a fost dat să văd mai mulţi proşti ca-n ultimul an. Oameni proşti. Fără scăpare de proşti. Genul de prost iremediabil. Oameni cu tupeu, fără pic de perspectivă. Nu-mi pasă de ţărişoară, de progresul ei, de viitorul ei. Îmi pasă de proştii ei. Ce se v-a-ntâmpla cu ei, cu prostia lor suculentă, specifică tranziţiei? Pentru că, din câte-mi dau seama, proştii tranziţiei sunt proşti exemplari. Încă nefolosiţi la valoarea de piaţă pe care ar putea-o exporta.

Când eram la în ciclul primar,  prostul clasic ştia că era suficient să i se spună „eşti prost”, să tacă din gură şi să stea-n banca lui, fie că era eroul zilei sau nătărăul ei. Una era să-i spună unul mai mare, „eşti prost”, se uita repede, alta unul mai mic, nu prea se-ntâmpla, dar când acel „eşti prost” venea dinspre oameni de seama ta, era jale. Prostul tăcea ruşinat, ştia că e prost pe bune. Ei bine, proştii tranziţiei au evoluat. S-au adaptat vremurilor şi au tranformat prostia în armă.  Doar cei mai „prostuţi” proşti lucrează cu „mănuşi”. Cum care „mănuşi”? Bârfa e mănuşa perfectă. Aţi observat cât de bârfitori sunt tinerii scriitori? Mă rog, iau „scriitori” la pachet, unii dintre ei nu vor fi niciodată scriitori, fără ghilimele. Proştii de epocă nouă sunt pregătiţi. Au un exerciţiu incredibil al clinciului. Vor cu orice preţ să-şi vizualizeze prostia. În loc s-o ţină (document de sertar) pe mess, pe blog, pe hârtiuţele sub care semnează cu pixul „manuscris”, au prostul obicei şi, de multe ori pentru ei, proasta inspiraţie s-o împrăştie pe net. CA DOVADĂ. Prostul modern, e la zi cu toate clişeele (îi spui prostului ceva „neplăcut”, îţi răspunde că ai pitici pe creier, cum ar spune comentatorul de fotbal că mingea e rotundă) şi face apel la „interpretare” (atacul la persoană e text literar). Adică, omul are simţul umorului dezvoltat şi când nu pricepe ceva, îl declară mort. Adică îngropat. Şi-atunci, culmea, îl duce-n cârcă. Şi-l cară. Peste tot. Cum ar duce un rahat pe talpă. Şi-n numele „liberei circulaţii”, începe să strige: „GOOL, am dat GOOL, ce proşti sunteţi!” Da, până la un punct, are dreptate: suntem proşti. Toţi. Proşti că tolerăm, că aşteptăm, că nu răspundem. Într-un fel sau altul, aş împărţi, la o primă strigare, proştii în cinci categorii. Voi începe, nu ştiu încă de ce, cu proştii care-mi seamănă, proştii plini, care tac şi acceptă prostia agresivă a celorlalţi. Aşadar:

  1. Prostul plin. E naiv şi crede (ce prostie!) că în literatură lucrurile ar sta altfel ca-n viaţă. Deseori pică de fraier. Scoate bani, plăteşte, vrea să fie bine la toată lumea, dar lumea, vorb-aia, e rea. Din fericire, nu se victimizează. Pentru că e plin. Plin de bunăvoinţă. Ştiu că sună puţin utopic, dar prostul plin există. Deşi pe la colţuri se vorbeşte, prostul plin n-a trădat interesele vreunui scriitor cu care a lucrat. Pentru că e prost. Prost, cum se spune, de modă veche. Cu prinţipuri. Şi cam prostuţ la împărţeli. Nu face ce face pentru bani, face din prostie. Din fericire, vă pot spune că sunt câţiva proşti plini în ţară. Şi, toţi, cu prostul obicei al răbdării prelungite.
  2. Prostul profesionist. Ăştia-s mulţi şi au şi legitimaţie. Cei mai haioşi. De regulă funcţionează la foc automat. Nu-i ştie nimeni, nu-i citeşte nimeni, dar ei există acolo, scriu, fac, desfac, cunosc tot ce mişcă (şi când nu mişcă, muşcă ei ceva, poate o mişca ceva). Genul de agarici lipiţi de o ştampilă, mici arici fără de care bârfa redacţională n-ar avea succes. După modelul: „Dacă spun eu, aşa este!”. Dar proştii profesionişti au şi o altă menire decât să care bârfa peste tot. O şi legitimează. O creditează. Nu, nu din salariu (tre să trăiescă , şi ei din ceva), ci din învârteli. Ce mai pică, ce se mai aude. Proştii profesionişti duc, de fapt, marile bătălii. Tranşeele bârfei le sapă ei. Zi de zi, oficial şi pe bani de la 9 la 16. Doar că proştii profesinişti suferă de muncă. Sunt devotaţi politicii de grup. Iar, astăzi, politica  într-un grup literar care se respectă, e bârfa: „uite ce-au făcut şi proştii ăia”, „ce noi nu putem inventa roata, om fi mai prosti?”.
  3. Prost învăţatul. E un Prost atipic, fireşte. E mocangiul de profesie. Ştie una şi bună : „Cere azi şi ţi se va da şi mâine”. Deprins cu prostul obicei de a sta cu mâna întinsă, prost învăţatul nu e prost „doar el”. Proşti sunt şi cei care l-au învăţat să-aştepte. Oricum, partea proastă e că mocangiul nu prea citeşte. Pentru că, în principiu, a cere înseamnă şi a colecţiona. Şi, cum ştim, nu colecţionarul stăpâneşte colecţia, ci colecţia pe el.
  4. Prost crescutul. Aici e simplu. Scriitori infami. Cer bani (nu cărţi), rămân datori (cu anii), fac pe şefii (nefiind angajaţi nicăieri), profită de ponturile prostului profesionist, cu care, de regulă se aliază şi de banii prostului plin, pe care-l vânează. Prost crescutul nu are vârstă, fireşte. Doar lipsă. De caracter. De regulă, e liber profesionist. Prea prost ca să lucreze pe undeva, se fofilează. Scrie OPERA de căpătâi. Sau transcrie de pe mess mesajele primite  de la prostul profesionist. E periculos. Nu-i bine să-i răspunzi. Face ca trenul. Duhneşte. Pute de prostie. Dar, de regulă, e fricos. Atacă prin învăluire, prin intermediari, fuge de răspundere şi-şi trimite reprezentanţi la scadenţă. Să vă ferească viaţa să faceţi înţelegeri cu prost-crescutul literar. O să vă plângeţi de milă. N-are mamă, n-are tată şi chiar dacă ar avea, nu acceptă să-i caute cineva să-i tragă de mânecă c-au trimis în lume un prost abil. El e totul. N-are cuvânt, n-are ruşine, n-are decât datorii. Singura cale să-l faci să tremure e să-l ameninţi cu bătaia. Şi nici aşa nu o scoţi la capăt. Se-ascunde prin boscheţi, doarme prin subsoluri, mănâncă pe sub mese, te prosteşte cumva.
  5. Prostul deplin. Trişez. În lipsa unei alte formule, prostul deplin este un prost total. Cunoscător la pefecţie al celorlalte categorii de proşti, le asimilează. Sau le moşteneşte, depinde. Prost crescut, prost învăţat şi cu aspiraţii profesioniste (nu e exclus să fie treapta superioară de evoluţie e prostului profesionist), prostul deplin are un singur scop: să fie cel mai mare dintre proşti. Mulţi proşti deplini se ratează în ipostaze neconvingătoare de prost crescut, prost învăţat sau prost profesionist, rareori putem vedea un prost deplin ajuns la apogeu. Dar există cazuri în fiecare generaţie de  proşti de bubuie.

Poate or mai fi şi alţii, dar de ce să fiu prost să le spun doar eu? Prost-văzutul, prost lăudatul,   prostănacul, prostăvanul şi o grămadă de alţi proşti. Cine stă să-i mai numere după ce-au coborât din căruţă? Sau au căzut? Ideea e simplă,  după toate astea, mi-am dat seama că prostul tranziţiei n-are cultura prostiei. Că n-a apucat să studieze, cu toată tehnica lui avansată, modelele trecutului. Iată de ce întrebarea prostească e: tu ce fel de prost eşti şi câţi proşti ai studiat în prostioara cu literatura ? Sau, ca să spun o prostie, cât de prostuţi trebuie să fim să continuăm cu prostiile în relaţiile din literatura asta atât de prost  poziţionată în societate? Prost cuvânt, nu-i aşa? Societate, la societate mă refeream, nu fi prost, amice!

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: