uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

septembrie 21, 2009

Dan Coman la „Observator cultural”

Mâine, 22 septembrie, de la ora 11.30, Dan Coman vine în redacţia Observatorului cultural pentru chat-ul cu scriitori, seria a doua.

Întrebări (înainte sau în timp real, până la ora 14.00) pe un_cristian@yahoo.com

dan-coman-a Prima serie a Formulei 1 – Chat cu scriitori români i-a avut ca invitaţi pe:

Petru Cimpoeşu

Ioan Es. Pop

Nora Iuga

Ştefan Agopian

Stelian Tănase

Paul Cornea

Daniel Bănulescu.

Noua serie începe în septembrie 2009 cu Dan Coman.

Născut la 27 iulie 1975 în localitatea Gersa, Dan Coman este prezent în volumul colectiv camera ( alături de Marin Mălaicu-Hondrari şi Florin Partene), Ed. Euphorion, 1995

A debutat  în revista Minerva, Bistriţa, 1993

Debut individual  în volum-2003 cu anul cîrtiţei galbene, Ed. Timpul, Iaşi

A publicat volumele: ghinga, Ed. Vinea, Bucureşti, 2005

doamne-doamne, colecţia no name, 2006

d great coman, antologie, Ed. Vinea, 2007

dicţionarul mara, Ed. Cartier, 2009

A obţinut Premiul M. Eminescu pentru debut, Botoşani, 2004

Premiul de debut al USR, 2004

Reclame

septembrie 19, 2009

un interviu cu terorista: „Mi-ar fi plăcut enorm să fiu bibliotecară, cu condiţia să fi putut trăi din salariul respectiv. „

Filed under: luciat — miculftiriadi @ 12:48 am
Tags: ,

„Cine sint
luciat. O cititoare. Stau in Bucuresti. Am sarit de 35 de ani (nu va spun cu cit ). Fumez. Nu lucrez la, pentru sau cu nici o editura, publicatie, scoala sau librarie. Ador pisicile si am o pisica la care tin ca la ochii din cap. Nu-mi place sa socializez.”

Nici nu contează, în definitiv, cine este, dacă este femeie sau bărbat sau dacă are în spate un grup/echipă/armată. Dincolo de speculaţii, terorism de cititoare a schimbat puţin datele problemei prin două aspecte: notorietatea evidentă, care a dovedit cumva „forţa” mediatică a blogurilor (încă în deficit de imagine după unii) şi puterea de a rămâne cu picioarele pe pământ.

Cel puţin în blogosferă, rezultatele spun că la Roblogfest (competiţia care îşi propune să evalueze, cumva, blogurile) terorism de cititoare a „scos”: locul 2 (în 2007 şi 2009) şi locul 3 (în 2008), ceea ce înseamnă nu doar trafic, dar şi apreciere calitativă. Pe de altă parte, pe blog se afirmă din capul locului:

« Ce vreau
Nu prea stiu. Stiu ce nu vreau:

1. sa emit insemnari originale, expresive, profunde.

2. sa fac bani (!) de pe urma blogului

3. sa ma considere lumea o „autoritate »

asta însemnând, cum am avut ocazia să constat, că terorista (voi folosi în continuare doar singularul feminin, pentru a lăsa liber zvonisticii) nu îşi propune să devină un barometru de opinie, deşi « părerea » ei a contat în acest timp nu doar în spaţiul virtual, fiind, poate, cel mai solicitat blogger în relaţia cu revistele şi ziarele tipărite (mă refer la publicaţii de top).

Timp de aproape trei ani, terorism de cititoare a pus mai multe întrebări decât oricare alt proiect cultural virtual, două revenind obsedant:

  1. Cum e posibil ca un necunoscut să intre atât de uşor în conştiinţa cititorilor ? (sunt vedete literare care şi-ar vinde sufletul să atingă măcar 50% din traficul teroristei)
  2. Cine este terorista ?

Fără a forţa nişte concluzii, voi spune doar că apariţia unui blog performant şi dezinteresat de cititor arată, indirect, artificialitatea unui sistem. Un singur blog a putut atrage un număr considerabil de cititori (partizani sau, cu timpul, refractari), comparabil cu un întreg sistem editorial.

terorista

Ştiu că sună puţin patetic dar, iată, la patru luni de la închiderea blogului tău, vechile obiceiuri de căutare se menţin. Pratic, ca să intru pe anumite bloguri, intru de pe terorista.ro. Ce se va întîmpla cu blogul? Îl vei şterge?

Nu, n-o sa-l şterg. Există în continuare, numai că nu-l mai actualizez şi nu se mai poate comenta pe el. Trebuie să refac blogroll-ul, mulţumesc că mi-ai amintit. S-a pierdut la o mutare de pe un server pe altul.

Ai primit oferte pentru a scoate o carte dintr-o selecţie de postări de pe blog?

Am avut o propunere, acum vreun an. Dar nu se pune problema, am gândit textele acelea exclusiv pentru un blog, cu emoticoane, linkuri, repetiţii, prescurtări, răspunsuri la comentarii, referinţe la alte bloguri etc. – nu pot fi reproduse pe hârtie şi n-ar avea nici un rost.

Date tehnice

–   blogul a pornit la drum pe:  14 mai 2006

–   cel mai mare trafic zilnic: 9078 vizualizări, dar cifra e irelevantă, a fost pe 10 aprilie, închisesem blogul şi au intrat mulţi atraşi doar de scandal

–  cele mai multe comentarii la un post: nu ştiu, au fost câteva cu peste 100 de comentarii

–  cele mai multe postări într-o lună: câte 28 – în ianuarie 2007 şi ianuarie 2008

–  cele mai puţine postări într-o lună: câte 5 – în prima lună (mai 2006) şi în ultima (aprilie 2009)

–  numărul total de postări şi de comentarii: în total blogul conţine 731 de postări şi 16.182 de comentarii.

Bloggingul a luat încet şi sigur amploare, chiar foşti adversari declaraţi fiind iremediabil atraşi de noua jucărie. Nu m-ar mira ca, în scurt timp, cei care susţineau sus şi tare că blogosfera e o pierdere de vreme, să se reorienteze. Ştii cum e, după ce-ai ajuns acolo sus, în topul preferinţelor, există nişte învăţăminte de dat (la modul cel mai practic şi mai natural). Pe concret, ce sfaturi ai pentru un blogger care se ocupă cu literatura?

Primul sfat e chiar ăsta: să se ocupe (realmente) cu literatura! Pe urmă, să fie cinstit, să-şi susţină propriile păreri, nu să toarne clişee învăţate la şcoală. Să nu scrie texte prea lungi. Să împartă textul în paragrafe. Să nu ilustreze cu prea multe poze „artistice” decât dacă se pricepe cu adevărat la fotografie. Să nu împestriţeze postările cu nşpe culori, fonturi speciale, bolduri, italice etc. Să indice întotdeauna sursele citatelor. Să nu se laude, să nu se văicărească, să nu bată lumea la cap – doar dacă nu vrea să plictisească. Să nu exagereze cu pamfletele. Să nu exagereze cu poezia, dacă se poate abţine. Să nu se lase influenţat de comentatorii cei mai simpatici, să nu se apuce de citit pe bandă rulantă ce-i recomandă alţii, să-şi păstreze propriile gusturi şi interese.  Să posteze măcar o dată pe săptămână. Să nu cedeze tentaţiei de a ataca persoane. Să nu se implice în scandaluri, chiar dacă e o cale de a-şi mări traficul. Şi să fie sănătos, în general, mai ales la cap 🙂

Cum au fost primele săptămâni fără blog? N-ai fost tentată să revii?

Şi da şi nu. Citeam tot felul de reacţii, răspundeam la mailuri extrem de drăguţe, aş fi vrut să le dau câte un semn şi altora care nu mi-au scris direct, dar am încercat să mă abţin, să las lumea în pace. Uneori am fost tentată foarte tare să revin, mai ales când citeam ceva care-mi plăcea mult. Aş vrea să ştie şi alţii că mi-a plăcut Dimineaţă pierdută a Gabrielei Adameşteanu, că Pale Fire e cea mai mişto carte a lui Nabokov pentru mine, că „Sebastian în vis” e blogul nou apărut pe care-l prefer, că în sfârşit am înţeles de ce e Truman Capote un scriitor important, după ce am citit Alte glasuri, alte încăperi, că Bora Cosic şi Peter Beagle m-au lăsat rece, că Intrarea soarelui e foarte citibil, fluent şi plăcut, deşi are defecte, nu cum scriu alţii în cronici, că Italo Calvino e mi-nu-nat şi în Cosmicomicării, că Viaţa şi vremurile lui Michael K. a lui Coetzee m-a înnebunit, că… gata, time’s up, mi-am amintit că nu e blogul meu 🙂

un blog şi la asta e util, la mărturisiri jenante. Ei bine, plîng uşor la filme, la cărţi, la reclame tv. Ori de cîte ori apare un copilaş chinuit, dau apă la şoareci. Mi s-a întîmplat şi la „Surprize, surprize” (Cum mi-a trecut mila de Monica lu’ Irinel, 2 iunie 2006)

Să vorbim puţin despre cum se „întreţine” un blog. Nu perspectiva tehnică mă interesează (genul de ironie ieftină făcută de experţi ocazionali). Ai privit blogul ca pe un jurnal personal de lectură? Dacă da, îl continui şi-acum (chiar dacă numai pentru tine)? Îţi făceai ciorne pentru însemnări? (Apropo, cum vezi povestea cu dispariţia manuscriselor? – va fi ceva extrem de rar să vedem manuscrise „neprintabile”, când din ce în ce mai mulţi scriu direct la tastatură). În principiu, cam ce tabieturi de blogger îţi rezervi (o anumită regularitate a postărilor, nici un post fără emoticoane, nu ştiu, „ticuri” sau „reguli”).

Da, clar, l-am privit ca pe un jurnal personal de lectură, dar unul îndreptat şi spre exterior. Am scris amestecat, când numai pentru mine, când şi pentru alţii. Nu-l mai ţin doar pentru mine, pur şi simplu pentru că e un efort destul de mare să scrii despre cărţi şi, fără nici un stimulent din afară… Mi-e prea lene, recunosc. Nu-mi făceam ciorne, n-aveam timp şi nici hărnicie pentru asta. Scriam direct, dar uneori mai ştergeam şi-o luam de la capăt – poate că asta înseamnă „ciornă”? Nici nu ştiu, vorba ta, dispariţia manuscrisului a atras şi dispariţia ciornei. Eu mă bucur de moartea manuscrisului, deloc nu-mi plac investigaţiile în bucătăriile scriitorilor – sînt utile, nu zic că nu sînt, dar nu-mi place ideea.

Acum nu mai am nici unul dintre tabieturile de blogger, s-au dus de mult. Îmi începeam ziua citind comentarii, sărind din link în link, frunzărind alte bloguri – şi toate astea înainte să-mi termin cafeaua. Era, acum îmi dau seama, cam nociv, pentru că am nevoie, pentru liniştea mea, de măcar o oră calmă dimineaţa, în care să nu fac absolut nimic. N-aveam reguli de care să fiu conştientă, cred că încercam să respect „sfaturile” pe care le-am dat mai sus, nu pentru că aşa îmi propuneam, ci din instinct, probabil. În rest, ticuri oi fi avut, dar ticurile sunt mai evidente pentru alţii.

Cam cât timp (o medie zilnică) rezervi lecturii blogurilor?

Cam o oră, în general. De fapt nu ştiu, nu m-am gândit. Uneori stau pe net şi nu ştiu exact ce fac. Mai citesc de pe un blog, mai vorbesc pe mail sau messenger, mai joc ceva, mai ascult muzică, mai caut pe google, răsfoiesc presa etc. Nu-mi dau seama cât din acest timp se duce pe bloguri.

E o ciudăţenie în statutul scriitorului român. Nu neg că şi ultimii 50 de ani contribuie din plin prin ipostazele deloc favorabile în care o întreagă categorie profesională e pusa la zid (sau se pune la zid). Totuşi, diferenţa dintre statutul unui scriitor înainte de 89 şi statutul de după, e colosală. Simpla titulatura de scriitor făcea înainte carieră. Astăzi, după 20 de ani, „titulatura” lasa rece. S-o luăm biografic. Care a fost primul scriitor pe care l-ai cunoscut?

Cred ca primul scriitor (de ficţiune) pe care l-am cunoscut a fost Claudia Golea. O  citisem (publicase primul roman) înainte s-o cunosc Am povestit despre asta aici.

Ai un scriitor în familie?

N-am nici un scriitor în familie, dar am un văr judecător şi un văr care a fost raket.

Unii spun că e mai sănătos doar să citeşti cărţile scriitorilor, nu să-i şi cunoşti. Tu ce părere ai?

Şi eu mă gândeam că e mai bine să-i citeşti decât să-i cunoşti, dar am avut ocazia să cunosc câţiva scriitori extraordinari, cu care ţi-e mai mare dragul să stai la palavre sau doar să-i asculţi. Poate sunt întâmplări fericite, dar încă n-am stat de vorbă mai pe îndelete cu vreun scriitor bun care să ma calce pe nervi, dimpotrivă. E adevărat că nici nu cunosc mulţi.

Să presupunem că scrii o carte. O publici. La ce te-aştepţi mai departe? Ce ţi-ai propune?

Foarte serios şi realist: eu nu m-aş aştepta la nimic. La absolut nimic. Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Pe de alta parte, tot serios, dar şi optimist, dacă ar fi vorba despre cartea (bună) a altcuiva, nu a mea, m-aş aştepta să se întâmple cam aşa: să fie citită de critici buni, fără diplomaţie şi fără prejudecăţi de grup, de cititori inteligenţi,  indiferent dacă sunt avizaţi sau doar începători, de adolescenţi şi de oameni maturi (mi-ar plăcea o campanie serioasă pro-maturitate, prea multa lume glorifică tinereţea), să se scrie despre cartea respectivă şi în reviste, şi pe bloguri, să fie promovată ca lumea de editură, să fie premiată înaintea cărţilor proaste care corespund unor calcule de moment, autorului să i se organizeze turnee de lectură şi apariţii la radio şi la tv, să i se ofere burse de creaţie şi tot tacâmul care se petrece în alte părţi. M-aş aştepta la o receptare interesată, vie, adecvată şi empatică. Dacă se poate, cam într-un an de la apariţia cărţii, nu în cincizeci de ani!

Ma tot uit prin blogurile despre carti (mai mult bloguri romanesti) si de cele mai multe ori sint dezamagita. Printre cele mai naspa sint alea in care se dau „stelute” fiecarei carti in parte. De exemplu Metamorfoza lui Kafka a primit intr-un blog vreo 2 stelute, in timp ce Codul lui Da Vinci a primit maximum (nu mai tin minte, probabil 10). In fond, eu sint de vina: e o naivitate enorma sa te astepti sa gasesti chestii geniale intr-un blog. Chestiile geniale apartin, de regula, unor „autori”, „critici” sau ce-or mai fi ei care publica in reviste pe hirtie, nu? „Autorii” si „criticii” au totusi un defect: sint prea putin „cititori” pasionati; de multe ori ai impresia ca isi fac meseria si-atit. Bloggerii nu sint obligati de nimeni si de nimic sa recenzeze o carte importanta daca lor nu le spune nimic. Asa ca de-aia insist totusi sa citesc bloguri despre carti: sint sincere si dezinteresate  (Stelute, 14 iunie 2006)

Câţi bani dai pe cărţi? Săptămânal sau lunar. Cam cât la sută din cheltuielile lunare, să zicem?

Aici am calculat cu mare atenţie cât m-au costat cărţile în 2008.

Frecventezi biblioteca publică? De fapt, cum te raportezi la ea şi ce raporturi ai avut cu ea de-a lungul vremii?

Acum nu, nu mai merg la nici o bibliotecă. Am citit foarte mult din biblioteca liceului şi a oraşului, dintr-o bibliotecă studenţească, destul de mult de la Institutul francez şi cam atât. În adolescenţă bibliotecile publice au fost esenţiale, nu-mi pot imagina cum îşi formează  gustul tinerii care nu au la dispoziţie aşa ceva. Nu există instituţie mai importantă, dpdv literar, decât biblioteca publică. E mai importantă decât şcoala şi decât familia, asta cred. Cel puţin pentru mine aşa a fost – şi sunt recunoscatoare pentru asta. Mi-ar fi plăcut enorm să fiu bibliotecară, cu condiţia să fi putut trăi din salariul respectiv. N-a fost cazul, fireşte.

august-septembrie 2009

septembrie 18, 2009

„Gloria Bistriţa” şi FC Twitter

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 11:12 am

Azi, de la ora 18.00, pe terenul neutru al Muzeului Literaturii, „Gloria Bistriţa” condusă de Gavril Ţărmure (a nu se confunda cu echipa „Lordului”) va juca pe cartea contraatacului lecturii.

Dan Coman, Ana Dragu, John Partene şi Marin Malaicu Hondrari vor juca în faţa minusculelor tribune pline, venite să asiste la un meci pe teren, nu pe la ştiri.

În acest timp, pe gazonul sintetic al virtualului  cel mai lung poem din lume face scorul etapei în Liga traficului. Perfuzia netului ţine în viaţă programările „literare”. Rar am întâlnit un mai mare blat  „vândut” ca „tricou literar”.

În această săptămână, în Observator cultural, un interviu cu autorul celui mai lung poem din lume, programatorul Andrei Gheorghe.

Să ne lămurim:

„Cel mai lung poem din lume creşte în fiecare zi cu zeci de linii de text (versuri) pe care şi le extrage automat printr-un software din ultimele însemnări puse pe Twitter. […] Sunt urmărite conturile în limba engleză şi cuvântul final rimează cu însemnările anterioare” (Ovidiu Drăghia)

Dar să vedem răspunsurile autorului:

Fără probleme legate de privecy – textele sunt publice, nu private: „oamenii care iau parte la asta nu ştiu de ea. mai exact, tehnic, un program apelează periodic nişte funcţii oferite de Twitter, extrage ultimele 100 de tweet-uri scrise în limba engleză din timeline-ul public şi le grupează pe cele cărora le găseşte pereche”.

actualizarea e permanentă: „se scriu mii de tweet-uri în fiecare secundă […] şi se face o analiză fonetică asupra ultimului.

poemul nu prea e poem: „nu am pretins niciodată că proiectul acesta este artă şi că ar trebui privit ca o poezie în adevăratul sens al cuvântului”

devine poem prin contribuţia comună (confuzia dacă mai multe voci spun/transmit acelaşi lucru rezultă plus valoare): „în general, evenimentele importante din lume se oglindesc în lucrurile scrise de oameni pe Twitter (aşa să fie?, întreb şi eu, un cristian, din ce în ce mai scârbit de veleitarismul internautic). că plouă, că e weekend, că urmează nu ştiu ce meci important în acel moment, [oarecum statistic] poezia captează un pic din acel eveniment. eu cred că e mai sinceră decât o operă scrisă de un singur om. e adevărat, nu este şi nici nu poate fi la fel de profundă. dar, în loc de viziunea unui singur om, oglindeşte viziunea tuturor oamenilor”

Concluzia? Întrebare: „cât e artă şi cât e software?” Răspuns halucinant:”Nu pot să vă răspund, eu n-am pornit să fac artă”.

Bun, câteva consideraţii.

Suntem ţara superlativului relativ. După cel mai lung cârnat şi cea mai mare lingură de lemn (mai sunt astfel de superlative strict relative), trebuia să vină şi cel mai lung poem din lume şi cel mai vizibil poem (CNN sau mai ştiu eu ce, super ecou). Dar dincolo de asta, cel mai lung poem poate genera cea mai lungă cronică de poem sau cea mai mare ediţie critică. Doar că cel mai lung poem din lume  nu poate avea o cronică. Scrierea continuă îl face de necitit. Se scrie în timp ce e citit. În plus, poate declanşa un concurs extraordinar: cel mai „mare” cititor din lume. Există şi alte conotaţii. Va avea cel mai mare trafic poetic din lume, mulţi autori se vor năpusti să publice pe Twitter, doar-doar se vor regăsi în poem. Poate că mulţi scriitori români vor scrie direct în engleză. Poate că intrarea în USR se va face după două apariţii în Poemul (fără) nesfârşit. Sau…

Să fie clar. E ok să existe astfel de experimente. E foarte fain să apară pe CNN sau mai ştiu eu pe unde. Dar când cel mai lung poem nu e poem, nu rămânem doar la ideea tipic românească a superlativului relativ?

Poate greşesc. Dar ştiu că m-a amuzat teribil ideea că dintr-o concepţie românească s-a născut cel mai lung poem din lume.  De ce nu, pe viitor, tot din România vom afla care e „cel mai scurt poem din istorie”. În plus, n-ar fi rău să aflăm şi care e cel mai lung al doilea poem din lume.

Fără legătură. În timp ce postez aici ştiţi ce se-aude la TV? O ştire despre „cea mai mare bătaie cu plăcinte din lume”. Dar nu românească. Poate o facem la anul.

Şi, pentru a nu crede că încerc să vă fac să alegeţi între nişte scriitori români contemporani (atât de vii şi-atât de buni) şi cel mai lung poem din lume (atât de artificial şi cu pretenţii literare programate), vă voi spune că am să dau o fugă până la Buzău. S-o văd pe cea mai tare mamă din lume. Pe bistriţeni îi voi vedea şi mâine (şi nu se vor supăra), de cel mai lung nu ştiu ce din lume dau la orice ştire.

prel 3

septembrie 17, 2009

Observator cultural nr. 234 (492)

Filed under: Observator cultural — miculftiriadi @ 6:11 pm

prezentarea numărului din 17-23 septembrie

septembrie 16, 2009

Dosar „Internet pentru literatură”

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 11:01 am

în revista Cultura din această săptămână.un dosar coordonat de Daniel Cristea-Enache.

„Pe piata culturala romaneasca exista librarii online, exista reviste culturale, exista situri ale unor scriitori, sint destule locuri in care poti gasi informatii despre carti, autori, edituri. Nu stiu ce ar mai trebui facut. Nu cred ca e nevoie de altceva decit de oameni care sa inteleaga ca internetul nu e diavolul. De scriitori si de editori care sa condescinda sa-l foloseasca, atita tot. Sa creeze situri civilizate, sa le actualizeze suficient de des. In rest… literatura mai are si alte probleme, nu e internetul cea mai mare dintre ele.” (luciat)

„Dezamagire totala, dar nu facem nimic. Internetul este incultura si totul se va narui daca nu actionam repede-repejor. Ma refer la niciodata-suficient-de-numerosii-cavaleri-ai-Apocalipsului ce propovaduiesc ce au ei de propovaduit. Majoritatea acestor chemari la arme sunt facute, evident, pe Internet.” (Victor Jalbă-Şoimaru)

„Internetul este cea mai mare revolutie tehnologica de la aparitia masinilor cu abur si modifica fara exceptie orice domeniu al activitatii umane. Aceasta realitate nu ar trebui sa sune neaparat dramatic pentru ca ascunde niste oportunitati extraordinare, inclusiv pentru literatura.” (Victor Kapra)

„Teoria spune ca bloggingul demonopolizeaza accesul la exprimare, producand discurs alternativ, liber si de calitate; ca da glas anonimilor care in sistemul anterior nu ajungeau sa acceseze mijloacele de exprimare, si ca acest glas suna bine. Or, pana acum nu s-a intamplat asa ceva (vorbesc acum exclusiv despre blogurile de carti).” (Mihai Iovănel)

septembrie 13, 2009

Dumitru Bădiţa în experimentul „În căutarea cititorului pierdut”

Filed under: Dumitru Bădiţa — miculftiriadi @ 9:12 pm

Partea a doua a proiectului experiment „În căutarea cititorului pierdut” a inclus statuile. Dacă în  luna iulie, proiectul a mers în cimitir, luna august a fost luna lecturilor… la urechile statuilor. Pe biblioteca de poezie, câteva secvenţe din episodul Herăstrău.

2. lecturi in public

un proiect un cristian

septembrie 10, 2009

V. Leac pe blogul de interviuri

Filed under: V.Leac — miculftiriadi @ 8:12 am
Tags:

06-poemul-leac[1]Nu sînt pictor, chiar dacă uneori mai pictez. Sînt cititor. Şi de cele mai multe ori citesc cărţi, nu generaţii. Faze de genu’ ăsta cum ar fi generaţia x, h, t., sînt găselniţe critico-româneşti, care n-o să dispară din lit. ro. în viitorul apropiat.

Îmi place să cred că sînt un profesor distrat, care inventează tot felul de maşinării ciudate.

chestionarul complet aici şi câteva fotografii din dvd-ul Celebrul animal

septembrie 9, 2009

Ninpress s-a „legitimat”

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 2:58 pm

Începând cu 09.09 2009, NINPRESS intră oficial în catalogul editurilor înregistrate la Biblioteca Naţională a României. Este momentul să spunem că, din fericire sau din păcate, existăm.

Nu ştiu dacă, aşa cum s-a spus, numele contează. Contează că plecăm la drum cu sloganul în care credem: „Literatura română scrie pe mine”.

Tot de azi, Biblioteca de poezie a intrat în rândul publicaţiilor online oficiale.

Observator cultural nr. 233 (491)

Filed under: Observator cultural — miculftiriadi @ 1:36 pm

o prezentare de Doina Ioanid.

Obs nr 233

septembrie 7, 2009

„NUdurile generaţiei 2000”

Filed under: Proiecte — miculftiriadi @ 10:33 am

Lume, lume, s-a spus despre generaţia 2000 că ar fi una a pornografilor. În premieră, pentru a pune faţă în faţă acuzele şi „părţile vătămate”, vă invit de pe-acum la o expoziţie incendiară. Scandaloasă. Vă pregătesc expoziţia „NUdurile generaţiei 2000”, un adevărat tur de forţă cu nume grele şi poze obligatorii. De colecţie.

Nudurile generaţiei porno – expoziţie foto, un chestionar „la obiect”, dar şi un dosar de „atacuri sub centură”.

un proiect un cristian, cu acordul „subiecţilor” invitaţi.

Cât de curând şi datele pentru pariori. Pe cine credeţi că veţi regăsi în expoziţie. Se lucrează la cote. Se pariază pe nasturi.

Radu Vancu şi pornografica poză de la 1 an

Picture 001

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.