uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

Noiembrie 6, 2009

Tanti Miţa

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 4:41 pm

Locuia la etajul 9. Femeie harnică, a vândut cam două biblioteci de cărţi când a ieşit la pensie. Fusese bibliotecară la Fabrica de Sârmă. Cam hapsână (nu dădea cărţi decât la anticariat), juca la Pronosport, câştiga baba. Avea un pisoi. Pe Limbuţ. Ieşea seara cu motanul la scară. Jos, pe banca din faţa blocului.

Ei, tanti Miţa ştia tot ce mişcă în bloc. Ştia mai multe decât madam Goanţă, tipa de la parter. Şi-asta o cutră. Femeie la 60 de ani, voinică şi cu mustăcioară. Se certau îngrozitor. Probabil era vorba de întâietatea de a urmări cine vine-n bloc. Pentru madam Goanţă era simplu, stătea cu geamul de la bucătărie deschis, şi cum auzea paşi pe alee, hopa la pervaz. „Da dumneavoastră pe cine căutaţi?” Pentru Miţa lucrurile se complicau. Trebuia să-şi facă de lucru pe jos. La alee, la bătător (avea nişte muşchi!), la cutiile poştale, la citit întreţinerea. Acareturi. Şi nu se-nghiţeau deloc. Lumea vorbea de drăcuieli la şedinţele de bloc.

Prin 87, au început să dispară ghivecele din bloc. Dispăreau câte 1-2 pe zi. După câteva săptămâni (ţin minte pentru că ne-am trezit cu Miţa la terenul de fotbal, urlând ca o scorpie, „Care a furat, mă, ghiveciul ăla de la şase?) s-a făcut o şedinţă mare lângă bătător. Toţi copiii au fost luaţi la întrebări. Pe rând. A venit sectoristul, a mâncat căcat vreo juma de oră că-i trimite pe făptaşi la casa de corecţie dacă-i prinde. Şi babele dă-i cu pâra. Că Dumi a plecat cu o sacoşă de dimineaţă la şcoală („să mergem la şcoală – zicea madam Goanţă- poate le fură pentru la şcoală”), că Rareş a adus copii de alte blocuri (se băga Miţa, probabil îi văzuse pe vizor) şi „ăia sigur au furat”. În fine, după alte câteva săptămâni de linişte, după ce s-au mai strâns nişte bani pentru ghivece, au mai dispărut patru bucăţi. Şi-atunci a venit miliţia. A chemat-o madam Goanţă, care nu mai vroia să dea bani pentru alte ghivece. Ăştia iar ne-au luat la întrebări. Erau doi. Sectoristul nostru şi unul care tot nota într-o agendă cine suntem, câţi ani avem, ce-am făcut în ultimele zile. Nu trec două săptămâni şi dispare trandafirul japonez de la 4. Tămbălău mare. Şedinţă de bloc fulger. Venea nea Arghire din uşă-n uşă, să adune lumea la beci. Şi-n seara aia s-a stabilit clar: că orice locatar de la parter şi până la etajul 4, să dea raportul la orice la madam Goanţă, iar Miţa să se ocupe de ăia de la 5 la 9. Şi astea să vină să prezinte raportul la administrator o dată pe săptămână. Orice mişcare suspectă, orice dispariţie, orice neregulă. Zis şi făcut. La noi, Miţa ajungea la 9.20 seara. Stătea cam 5 minute la fiecare apartament. Vitezistă. Umbla prin casă, se uita prin lucruri („v-aţi cumpărat ceva?”, „aţi auzit ceva suspect la vecini?”), dădea un ceai, o vişinată, o prăjitură, depinde, pe gâtlej  şi pleca. După o lună încheiată de rapoarte, nu mai dispăruse nimic.

De-acum ne obişnuisem. La 9.20 seara Miţa îmi cotrobăia prin ghiozdan, mă-ntreba ce note am la şcoală („să nu minţi!”), făcea o mică inspecţie prin frigider, pe la baie („când mai aduceţi nişte găini?”), se minuna de instalaţia montată în trei camere cu lunina de la baterie. Devenise de-a casei. Până-ntr-o zi, când n-a mai apărut.

Miţa a murit în casă. După ce i-au spart uşa, au găsit-o rece pe scăunelul de lângă vizor. iar când au pus-o pe pat, madam Goanţă a sărit ca arsă: „Moaşta pe gheaţă de hoaţă!” Pe după ghivecele lor, o minigrădiniţă pe balcon, se furişa Limbuţ. Speriat, probabil, de agitaţia din casă. Şi din clipa aceea madam Goanţă (i se zicea madam pentru că predase franceza) a devenit titularul vizitelor. O lună, c-a venit revoluţia şi a ajuns şefă de bloc, cu acte în regulă. Nu mai intra în case, gestiona doar banii tuturor.

Astăzi, când mai are o lună până la optzeci, stă în faţa scărilor în cărucior. Nu mai vorbeşte, dar cască ochii să-i dai bună ziua. M-am simţit puţin rău că n-am vrut. M-am gândit la Miţa.  M-am benoclat cu scârbă. „Nu râdeai, mortăciune, că am ochelari la 4 ani?” N-am salutat-o. Parcă-mi pare rău că-n clipa aia, aruncând o privire în ochii ei deschişi ca un coş de gunoi, nu m-am putut abţine să nu zic (în gând, fireşte): „N-ai murit, hoaşcă, nu ştiu încă ce-ai furat!” Şi apoi m-am gândit că urmează să se ducă la vot, să-şi mai pună bala pe-o ştampilă. Votat!

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: