uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

Februarie 28, 2010

TAC 2010 – detalii organizatorice

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 11:59 am

Au sosit primii parteneri.

S-a închis lista participărilor.

Încă 7 locuri libere pentru echipa organizatorică. Grăbiţi-vă, e ceva absolut nou.

Februarie 27, 2010

Târgul Alternativ de Carte, ediţia 2010

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 12:16 pm

Caut 10 persoane pentru echipa  primei ediţii a Târgului Alternativ de Carte.

Un concept dacă nu inovator, cel puţin surprinzător.

Vă aştept cu mesaje pe email: un_cristian@yahoo.com

Februarie 26, 2010

Conferinţă Sorin Alexandrescu

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 12:27 am
Tags:

Februarie 25, 2010

Victoria lui Sandu

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 9:00 pm

S-a terminat cu bine. După eforturi, nervi, amânări, prosteste, petiţii, Alexandru Vakulovski a redevenit cetăţean român. Felicitări pentru răbdare şi pentru efort. Mugur Grosu merită o „dedicaţie” specială în toată această poveste aproape paranormală. Mă bucur pentru el, pentru ceea ce o petiţie on-line a putut face. E un rezultat în mocirla naţională. E reconfortant să mă bucur de ceva la care mulţi alţii ar vrea să renunţe: cetăţenia română. E o dovadă că dincolo de vize şi paşapoarte vorbim despre oameni care merită respect, nu ştampile. Bravo, Mugur, bine că s-a terminat, Sandule! Orice s-ar spune, răul din interior e mai mic decât cel din afară.

Februarie 24, 2010

Pe bloguri

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 8:28 pm

– Primele impresii ale Norei Iuga după lectura din această seară de la Stockholm aici

– Luna Aida Hancer /t.s.khasis continuă cu povestea cărţilor Aidei aici

despre premii

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 1:09 pm

Nu de puține ori am atras atenția asupra acestui subiect… delicat. Când am încercat să lămuresc erorile unui  anume concurs cu pretenții am primit tot felul de acuze: ba că fac jocurile nu știu cui, ba că nu e frumos să mă iau de oameni care au făcut ceva (din banii cui?), ba că am interese oculte… Nu reamintesc decât faptul că în 2003 am protestat public alături de Marius Ianuș pentru neincluderea pe lista de nominalizări USR a unor volume de Dan Sociu, Elena Vlădăreanu sau Teodor Dună. Despre ce interese era vorba atunci? Ianuș s-a trezit cu amenințări și o citație la tribunal. Pe-atunci vedetele radio care gestionau literatura tânără nici nu se oboseau  să mă invite la o discuție. Cine naiba era un cristian pentru arhiva lor minunată? Am stat la cutie, cum s-ar spune și gesturile păreau ale unui aiurit. Așa să fi fost? Ei bine, de fiecare dată când am adus în discuție felul în care se fac juriile și se respectă regulamentele, întrebarea care mi se punea, pe ocolite, firește, era: Cine ești tu, să ne iei la întrebări? De parcă asta era problema, nu neregulile evidente, făcute cu bună știință de mănuitorii de condeie și de fonduri marea majoritate cerșite. Despre solidaritate nu s-a vorbit nicăieri în agitata noastră bataie cu stropi din cercurile underground. M-ați văzut vreodată nominalizat pe undeva în afară de Tiuk? Pe liste de ICR-izaţi nu m-aţi văzut (vorbesc de colegii de generaţiei, cei de la care, biologic vorbind, te-aştepţi să ai un ecou). Ce dracu’ să caut eu prin ţări străine dacă nu scriu, nu? De congresele alea pompoase de poezie nu mai amintesc, din moment ce iniţiatorul lor, un poet absolut pasabil valoric şi mediocru în vocaţie managerială (şi sunt indulgent când spun asta) se-ntreabă de ce nu semnez cu numele meu şi mă „ascund” în spatele unui pseudonim. Pardon, pseudonimul îl folosesc de aproape 11 ani… Dar pentru urechişti care nu mai pot fi criticaţi pentru că asigură o ciorbiţă moka (nimic nu e întâmplător, voi da sama de asta) la un tren întreg de scriitori, asta nu contează. Pentru că, ştiind tot ce mişcă, nu exişti pentru baronii locali ai literaturii. Pentru că sistemul, care creditează până şi plagiatul, vrea să exişti cu acte în regulă. M-aţi văzut pe undeva  chemat pentru altceva decât poze? Doar o precizare: nu sunt fotograf, prefer să plătesc (a se sublinia acest verb, absolut gratuit în minţile luminate ale multora) un fotograf bun și un cameraman, tocmai pentru a nu-mi asuma ceea ce nu sunt. Și-o să supăr pe mulți, dar și anul trecut la Alba, rolul meu părea unul de secretar, de parcă era mai comod să mă plimb de colo colo pentru a face loc cui trebuie. Ah, când am răspuns unor invitații, mi s-a reproșat că mi s-a dat prea multă importanță, de parcă trebuie să-mi justific statutul de invitat. Când am angajat un operator, aceleași voci sonore făceau glumițe, se țineau de ironii. Hazul e că au rămas filmate. Mieunături, schelălăieli. Nu înțelegeau rostul unei filmări, al unei ședințe foto, al unei înregistrări, al unui blog. Se făceau glume, se râdea cu poftă: vorb-aia, ce să facă și ăsta! Vom vedea în următoarele luni rostul acestor răbdări prăjite. Nu, domnilor şi doamnelor, nu mă interesează deloc să fiu civilizat în contextul dat. Nici nu mă interesează macar să tac. Am înghiţit în sec, am stat la coadă (vorb-aia, mic copil comunist), n-am clădit pe banii altora nimic şi nu am ce să-mi reproşez faţă de autorii români (o singură excepţie, evident, n-o pot face publică). Dar nici nu-mi mai dă  mâna  să aştept ca societatea să evolueze. E blocată. E încremenită. Nu-mi mai permit să pierd vremea şi energia cu  un sistem care este artificial. Pentru că, funcţionând în condiţiile date, orice om din afara „sferei de importanţă” riscă să „joace” doar pe nasturi. Şi, oricât de plăcut e un joc de nasturi (ştiu ce vorbesc), nu poţi rămâne la stadiul de „rezervă”. În condiţiile în care întotdeuna am promovat produsele originale.  Cum întregul sistem pare să nu înţeleagă rostul eliberării din categoriile clasice, soluţia de bun simţ e retragerea în carapacea produselor pentru uz intern. Haideţi să ne gândim. LiterNetul, o structură absolut fascinantă, ce rol joacă în ecuaţia editorială actuală? Dacă nici astfel de proiecte nu contează în logica sistemului, la ce să mă mai aştept? La evaluarea blogurilor de către oameni care văd în internet un duşman de moarte? La premii postume? A se scuti!

Frustrări, s-ar spune. Asumate, firește. Nu pun la socoteală dorința de a lua naibii un premiu pentru experiment literar (luat în calcul încă de pe vremea când ASPRO avea o asemenea categorie). Dar, în literatura română, experimentul ține exclusiv de scris, nu și de poveștile colaterale. Ați văzut premiu serios care să includă secțiuni ca bloguri & site-uri, documentar video, zona outdoor, chiar și interviuri (aici există câteva excepții, dar, în definitiv, cine premiază interviuri cu adevărat?). La câți dintre autorii cartonați ați regăsit edițiile underground în bibliografie? Preferă să-și treacă ISBN-uri în 10 exemplare decât foi multiplicate în câteva sute. E mai comod, de brandul cartonat a auzit oricine, e mai ușor să pleci afară cu o bibliografie serioasă. Mulți cred că e o joacă, că e bine să se folosească de experimente, dar să și le publice numai când au chef. Da, e o joacă, e un protest, e un experiment. Câte sunt în realitate? Vorbesc de continuitate, credibilitate și de calitate, nu de intenții și declarații. Pe câți i-ați auzit vorbind despre Biblioteca de poezie de la litere? Câți recunosc acum că dezvoltarea în evantai propusă în 2001 s-a făcut exact pe liniile enunțate atunci (site, existent în 2001, ediții sonore, recitaluri neconvenționale, ediții underground etc)? Câți tineri scriitori își amintesc măcar de unde și-au luat primii bani pe lecturi? Găsiți pe undeva menționate astfel de lucruri? Recunoaște cineva că o lectură în metrou (la care doar Țupa era dispus să se riște), în biserică sau pe acoperișul facultății păreau SF-uri? Sigur, astăzi lucrurile au evoluat. Experimentul continuă, dar a nu se uita că și experimentul nostru continuă.  Și nu regresând sau bătând pasul pe loc. Ah, o paranteză. De ce am păstrat unele materiale și nu le-am dat drumul imediat? Pentru că au fost gândite într-un anume fel și nu puteam să le arunc public doar de dragul rapidității. Calitatea cere, totuși, răbdare.  E un pariu,  gratuit doar la nivel de preț. Da, recunosc că-mi doresc să existe o categorie la care și experimentele să-și găsească nominalizarea. Dar unde? Considerați că sistemul literar românesc e atât de performant încât să-și permită experimentul neliterar (la propriu)? Nu  cred  așa ceva, după cum nu mai cred în onestitatea premiilor (ca structură închisă). După cum nu mai cred în povestea cu managerii literari de care tot aud. Iarăși voi supăra pe mulți, dar am impresia că unii autori pretind că li se cuvine totul. Am să fiu tranșant. Uneori povestea din jurul unei cărți are mai multă valoare decât cartea în sine. A nu se uita asta.

Și, ca să revin la subiect, voi spune că se apropie Premiile Observatorului cultural. Premii extrem de prestigioase și, poate, cele mai râvnite. Să dau un singur argument. În Observator nu se comentează cărțile redactorilor. În plus, volumele lor nu intră în faza nominalizărilor. E o dovadă de caracter și de onestitate. Cărți foarte bune, cum e cazul debutului lui Ovidiu Șimonca sau al Andreei Răsuceanu, poate cele mai bune pe 2009, rămân pe dinafară. Chiar așa să fie? Mi se pare o alegere înțeleaptă să procedezi cum doar Observatorul procedează. Și, pentru că sunt perfect de acord cu această regulă, cu tot riscul de a-mi pune în cap autorul, am refuzat includerea pe lista inițială a lui Moni Stănilă pentru volumul de versuri publicat de Charmides/Ninpress. Solidaritate față de cei doi colegi de la Observator? Nu, solidaritate față de principiu. Nu știu dacă Moni se va supăra pe mine, dar știu că în cazul credibilității nu putem lăsa loc de interpretările premianților de ocazie.

Februarie 23, 2010

un interviu cu Andreea Răsuceanu

De multe ori

literatura creează viaţa,

nu e numai invers

interviu inedit

Andreea Răsuceanu este doctor în filologie, cu lucrarea: Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi masteratul „Teoria şi practica imaginii”, din cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii. A publicat cronică literară, interviuri şi studii de specialitate în reviste precum Convorbiri literare, Viaţa Românească, Observator cultural, Idei în dialog, Timpul, Familia, Adevărul literar şi artistic etc. A semnat traducerile mai multor cărţi din limba engleză şi a fost redactor la Editura Humanitas. În prezent scrie cronică de carte la revista Observator cultural. Este autoarea cărţii Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009), o istorie a străzii Mântuleasa ce porneşte de la studiul documentelor de arhivă, dublată de referiri la geografia mitică a lui Eliade, aşa cum este aceasta schiţată în câteva dintre prozele sale scurte.

Blogul cărţii: http://celedouamantulese.blogspot.com

 

 

Să facem o convenţie. Cităm şi intercalăm. Punem nişte paranteze, cum s-ar spune.

(„Băiatul ăsta avea un spirit foarte inventiv. L-am urmărit până târziu în viaţă, până a dispărut cu avionul lui, între Insula Şerpilor şi Odesa, a dispărut fără urmă. Darvari ăsta, de care vă vorbesc, a descoperit că un prieten de-al lui, Aldea, de la altă şcoală, de pe Calea Moşilor, cunoscuse cu un an mai înainte, la Tekirghiol, un băiat de tătar care-şi câştiga viaţa intrînd din vilă în vilă şi exterminând muştele. Da, pot spune că ăsta e cuvântul potrivit: le extermina. Dacă nu l-aş fi văzut, n-aş fi crezut. Pentru că trebuie să vă spun că în anul următor am fost şi eu la Tekirghiol şi l-am cunoscut. Puiul ăsta de tătar era extraordinar. Parcă-l văd şi-acum: un băiat frumos, ras în cap, focos, cu ochii ca două mărgele de oţel. Parcă-l aud : Aveţi muşte multe în casă? Vorbea perfect româneşte, că făcuse şcoala la Constanţa, dar vorbea cu accent tătărăsc. Aveţi muşte în casă? întreba. Bătea întâi la uşă, ca să atragă atenţia, şi apoi întreba, de pe coridor, fără să intre : Aveţi muşte multe?„)

Trimit întrebările pe rând. În plic. Deşi plicul va fi înmânat personal (nici nu e greu, lucrăm în aceeaşi redacţie), se va deschide doar în perimetrul mahalalei Mântuleasa. Fără obligativitatea unui răspuns pe loc. În definitiv, pe foaie, întrebările bolduite vor putea arăta ca nişte musculiţe. Bâzâitoare şi răspândite. Nu e deloc formalism. Dacă pentru fiecare întrebare propusă, promit un minim efort de câteva zeci de pagini, m-aştept la un răspuns cel puţin în « teren ». Prin urmare, nu voi porni eu pe urmele deja ştiute ale « locurilor », voi lăsa autorul să ne ghideze aşa cum ştie mai bine prin hăţişul de fapte şi poveşti, citite, trăite şi imaginate, până când va îndrăzni să-ntrebe ca (din/la) carte : « Aveţi muşte ? »

Să sperăm că muştele acestui interviu nu se vor lăsa prinse prea uşor.

Începem?


 

 

Când ai ajuns prima dată pe strada Mântuleasa (cu aproximaţie)?

 

Cred că prima oară am ajuns în zona Mântuleasa pe la paisprezece ani, tocmai citisem o ediţie din nuvelele lui Eliade, pe care n-am s-o uit niciodată, fiind unul dintre acele obiecte interzise (întrucât nu îmi aparţinea). Era o carte îmbrăcată în piele verde, fără nimic scris pe copertă, şi îmi amintesc că am citit-o pe nerăsuflate, se făcuse întuneric de-a binelea, stăteam la masa de lucru din casa bunicilor mei, şi n-am să uit niciodată momentul acela: aveam, pentru prima oară în viaţă, sentimentul că toate acele nelămurite intuiţii ale unei alte dimensiuni a lumii în care trăiam se concretizau, în sfârşit, pe singurul teritoriu care îmi putea oferi indicii despre aceasta: cel al literaturii.Tocmai intrasem la liceu, îmi amintesc perfect acea vară, şi după-amiaza de care vă povestesc. Nu mai citisem niciodată ceva atât de tulburător, de neliniştitor şi misterios, deşi lecturile mele erau destul de avansate – trecusem prin biblioteca bunicilor, citisem deja Balzac, Flaubert – nu-mi căzuseră niciodată în mână prozele scurte ale lui Eliade. A doua zi am urcat în troleibuz şi am ajuns în mahalaua Mântulesei şi primul sentiment a fost… evident, unul de dezamăgire cruntă. Mahalaua, în 1994, când „se petrece acţiunea”, nu mi-a spus prea multe.

Să nu-mi spui că ai făcut şcoala primară în Tei…

„Te pomeneşti că am uitat… Să ştii că ai dreptate: am uitat. Am avut o copilărie grea. Eram din popor. Am fost persecutat de societate”! Glumesc, evident. Cuvintele îi aparţin maiorului Borza I. Vasile, care, după părerea mea, a copilărit în Tei, cum şi susţine: el nu serveşte decât drept unealtă lui Fărâmă, care urmăreşte intrarea în sistemul Securităţii şi se foloseşte pentru asta de bietul Borza.

Redevenind serioşi, eu am făcut şcoala primară (numărul 3) într-un loc integrat definitiv în mitologia mea personală, în vechiul Grozăveşti, dincolo de Bariera Filantropiei, unde se termina oraşul. Pe harta de azi, e voba de zona Banu Manta-Titulescu, la un pas de Piaţa Victoriei. În hărţile oraşului se vede clar  (şi istoricii Bucureştiului o confirmă) că prin aceste locuri au fost până foarte târziu vii întinse şi livezi. De fapt, când ne-am mutat noi în zonă, „urmele” fostei mahalale nu se şterseseră încă…

Ce s-a întâmplat cu ediţia citită la 14 ani? Ai mai văzut-o, ai primit-o cadou de la bunici şi o păstrezi în biblioteca personală, alături de volumul tipărit în 2009 sau a rămas în zona „obiectelor interzise”?

 

N-am să uit niciodată ediţia aia: e vorba despre cea apărută în 1969, la Editura pentru Literatură, cu excelentul studiu introductiv al lui Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”. M-a durut atât de tare despărţirea de carte (împrumutată de la un vecin, student la Istorie şi pasionat de Eliade), încât am căutat multă vreme una identică – adică legată în piele verde, pe care să nu scrie nimic… A trebuit să mă mulţumesc cu una îmbrăcată în carton roşu, pe al cărei cotor e scris titlul, cu litere aurii. În interior, pe prima pagină, e consemnată o dată, în cerneală: 9 IX 1971. Am mai multe exemplare pe care lucrez, cum îţi imaginezi, pe majoritatea am scris cu creion, pix, am lipit zeci de post-it-uri etc, dar de câte ori vreau să „citesc” Eliade, mă întorc la cartea roşie. Cred că fiecare exemplar dintr-o carte are un alt destin şi, mai ales, îţi poate deschide o altă cale către înţelegere a textului: de pildă, astă vară, în timp ce scriam încă la teza de doctorat, mi-a venit pofta să recitesc Domnişoara Christina. Nu mă aflam în Bucureşti, ci undeva lângă Câmpina: după câteva aventuri, la sfârşitul zilei aveam în mână ediţia scoasă de Humanitas, proaspăt achiziţionată din librărie. Am citit-o pe nerăsuflate şi apoi am scris încontinuu vreme de câteva ore. A ieşit un mic studiu, despre semele luminii şi ale întunericului,  pe care l-au remarcat toţi profesorii la susţinerea doctoratului, ca una dintre cele mai reuşite părţi ale lucrării…

După ce ţi-a apărut cartea, te-ai „furişat” cu ea, fie şi-n geantă, pe-acolo?

 

Pot să spun că mă încântă, dar mă şi enervează puţin că mi-ai dibuit acest secret! Da, recunosc că, după ce mi-a apărut cartea, am mers pe strada Mântuleasa cu ea în geantă şi chiar am răsfoit-o puţin în piaţeta Mântuleasa (pe fostul Maidan al lui Murat, cum e denumit locul de lângă biserica Mântuleasa, în planul Borroczyn). Îmi mărturisesc această voluptate ascunsă cu speranţa că ea va fi înţeleasă aşa cum trebuie: e vorba, pe de o parte, de imensa bucurie de a-ţi vedea munca tipărită, apoi de sentimentele de angoasă care se nasc atunci când începi să te întrebi dacă nu cumva ai dat buzna în intimitatea unor oameni care poate n-ar fi vrut să-şi citească numele şi poveştile într-o carte… În fine, sunt multe motive pentru care am dus cartea cu mine acolo, în acest spaţiu de care se leagă cercetarea mea de mai bine de cinci ani (şi disertaţia de la masterat a avut ca subiect proza scurtă a lui Eliade, dar atunci m-am limitat la ficţiune). Nu în ultimul rând, trăiesc cu întrebarea: ce ar fi spus cele două Mântulese dacă şi-ar fi citit propria poveste, redată în viziunea mea?

 

 

Şi ne-ai putea da câteva variante de răspuns? Pe de altă parte, ce ţi-ai dori să fi putut spune?

 

Mi-am imaginat deseori cum trebuie să fi arătat aceste două femei grozave care reuşesc, în tulburatul veac XVIII, să ridice „din temelie”, cum au avut grijă să ne avertizeze în pisanie, o biserică… Nu de puţine ori mi-am imaginat ce mi-ar fi putut spune. Cu siguranţă Maria nu m-ar fi îndrăgit deloc, având în vedere simpatia mea făţişă pentru Stanca văduva,  cea pusă în umbră de cumnata mai iute din fire. Dar cred că amândouă ar fi apreciat că numele lor au fost înscrise în memoria colectivă şi pe această cale: printr-o carte – pentru omul medieval, e un lucru la fel de important ca mântuirea sufletului. Cu siguranţă mi-aş dori să le placă povestea, şi să-mi spună, cum au făcut-o primii mei cititori, că au parcurs-o cu sufletul la gură…

Acum 10 ani ai debutat cu proză în Cuvântul. La 30 de ani, anul 2009 adună cel puţin trei evenimente importante: volumul apărut la Vremea, doctoratul finalizat la CESI, angajarea la Observator cultural. „Semnele” lui 2009 sunt întâmplătoare sau au fost „forţate”? Se poate vorbi de un „9” predestinat?

 

Îţi dai seama că, vorbind cu un om care a cercetat „semnele” eliadeşti vreme de câţiva ani, răspunsul nu poate fi decât unul (îi aparţine lui Eliade, de fapt): nu există coincidenţe şi întâmplări! Cu siguranţă e vorba despre un 9 magic, despre încheierea unui ciclu (la 30 de ani, cum altfel), aşa cum ai intuit şi tu: în afară de finalizarea doctoratului, de tipărirea cărţii şi de alăturarea echipei de la Observator, a mai fost un eveniment, nu fericit însă, care m-a marcat anul acesta. Acest eveniment a coordonat, cred eu, toate întâmplările fericite din 2009, şi acum am simţit cel mai puternic intervenţia sacrului în cursul destinului meu.

Ca o paranteză, nu pot să nu citez din Memoriile lui Eliade: „Continuam să scriu regulat cele două foiletoane săptămânale, la Cuvântul şi articolul la Vremea”…

Dacă mă gândesc, la Cuvântul n-a fost o „întâmplare” în nici un sens, îmi doream să mă citească Radu G. Ţeposu, care mi se părea atunci cel mai dur şi mai pertinent critic… Şi m-a debutat chiar el, mi-a făcut o prezentare elogioasă (asta se întâmpla în iunie sau iulie, în toamna aceluiaşi an a murit în accidentul acela stupid…)

„Ca prozatoare, Andreea Răsuceanu se arată de pe acum o portretistă riguroasă, cu mână sigură şi privire cinică, o observatoare necruţătoare a celorlalţi, pe care îi învăluie într-o aură grotesc-fantastă.“(Radu G. Ţeposu despre „ Confesiunea“publicată în iulie 1999)

Fără să forţez nota, aş putea paria (şi nu e deloc un pariu ironic) că evenimentul despre care vorbeşti ţine de „plecarea/dispariţia” cuiva. Nu-mi dau seama de ce, dar cred că altfel, n-ai fi „invocat” intervenţia sacrului. Nu cred că schimbarea unui job (chiar dacă vorbim de un loc în care opera lui Eliade capătă „volum”) să te fi marcat atât de tare.

 

Da, aşa este, e vorba despre o plecare. Şi, dacă n-ar fi vorba despre tine, n-aş accepta să vorbesc despre asta. A fost pentru prima oară când am simţit impulsul extraordinar pe care ţi-l poate da acea energie care rămâne liberă după ce s-a debarasat de forma ei lumească. E straniu dar, din aprilie, totul s-a succedat într-un ritm fulminant: am scris mare parte din lucrarea de doctorat, cu o inspiraţie şi o poftă de lucru neegalate de nici o altă perioadă creatoare din viaţa mea, m-am angajat la Observator cultural, am scos cartea, mi-am susţinut teza de doctorat. În aceste câteva luni mi s-au întâmplat mai multe lucruri decât în ultimii zece ani. Şi am simţit mereu un imbold, un impuls care venea din afara mea, de a continua într-o perioadă în care în mod normal m-aş fi prăbuşit şi aş fi vegetat intelectual vreun an de zile. Cred că disperarea şi durerea au fost motorul meu, iar susţinerea de care ţi-am zis a venit din afară. Cele două Mântulese e o carte care s-a născut din acest exerciţiu de eliberare a durerii, o carte de doliu dar şi „spaţiul” în care am trăit în ultimul an, pentru că în propria mea existenţă mi-era imposibil s-o fac. Mai e şi un gând perfid, dar profund uman, că toate lucrurile bune au venit ca o „recompensă” la întreaga suferinţă.

Cartea are o dedicaţie ( „Familiei mele şi în memoria bunicii mele”) şi a apărut în colecţia „Planeta Bucureşti” (alături de reeditarea Istoriei Bucureştilor a lui Dinu C. Giurescu). Fotografiile îţi aparţin, iar „ghizii” acestei cărţi fie că l-au cunoscut pe Mircea Eliade (cazul lui Sorin Alexandrescu), fie au încurajat şi au asistat la naşterea ei (prieteni, custode, preot, arhitect, scriitori şi editori). O întrebare absolut schematică, fără a însemna că publicarea la Vremea n-ar fi meritorie (ba, mergând pe firul semnelor eliadeşti, Vremea era singura care ar fi putut lega povestea, poate doar Cartea Românească să mai fi concurat, deşi simbolic): cum se face, totuşi, că n-a ieşit la Humanitas sau la Polirom? Apropo, cine e prietena alături de care îţi beai cafeaua pe lângă Batiştei, atunci când ţi-ai delimitat cartea de lucrarea de doctorat? Pariez că e Doina Ruşti.

Cartea şi-a ales ea singură editura, cred acum. În primul rând, mi-am dorit să apară la o editură care să lucreze cu grijă cartea, unde să pot colabora cu oamenii, care să aibă timp şi să facă totul cu pasiune şi răbdare, fără ca lucrurile să se tărăgăneze însă. Iar asta nu se putea la o editură mare, unde se lucrează la foc continuu şi lucrurile se depersonalizează mult. Echipa de la Vremea e formidabilă: de la editorul Silvia Colfescu, ruptă şi ea din Bucureştiul privilegiat despre care povestesc cărţile de la Vremea, până la redactori şi tehnoredactori, sunt oameni care au înţeles că detaliile contează, că autorul poate sta uneori o zi întreagă în biroul lor doar ca să aleagă ordinea unor fotografii… În plus, ei au colecţia dedicată Bucureştilor şi s-au bucurat enorm de carte, au şi lucrat-o foarte repede.

Prietena despre care vorbeşti este Doina Ruşti, într-adevăr, ei i-am spus povestea Mântuleselor într-o seară, la o cafenea de pe lângă Batiştei.

 

 

(“E o poveste lungă. Îmi permiteţi să aprind o ţigară?

Pofteşte!

Vă foarte mulţumesc, spuse scoţându-şi tabachera din buzunar. Am fost mare fumător în viaţa mea, dar acum pot spune că m-am lăsat de fumat. Doar din când în când, câte o ţigară. Mi-o răsucesc singur, adăugă. Dumneavoastră, probabil, nu fumaţi?

Nu.

Aveţi toată dreptatea, făcu Fărâmă, răsucindu-şi ţigara.)

Ca idee. Dacă anumite cuvinte dintr-o operă literară (ceea ce numim astăzi operă literară se poate transforma în altceva peste câteva secole, depăşind practic ideea de ficţiune), dacă anumite indicii şi nume ale celor care vor scrie despre autor sau opera lui se regăsesc (la o analiză îndepărtat temporală, puţin perceptibilă momentan) în textul propriu zis? Ce-ar fi, întreb super aiurist, evident, dacă în „Pe strada Mântuleasa” am găsi, de fapt, un „indiciu” al „Celor două Mântulese”? Sigur că indiciul există, prin simplul fapt că pe urmele lui Eliade se reface întreaga poveste. Dar, mergând şi mai departe, dacă numele autorilor care vor „interveni” pe marginea textului se vor „răsuci” precum ţigările din el?

Plecând de la această ipoteză absolut trăznită (şi cu trecere cinematografică), ce întrebare ai avea pentru Mircea Eliade? Şi, mai apoi, există vreun moment aparte în care, în procesul conceperii cărţii, ai simţit că în această poveste lungă, fumul ţigărilor răsucite cu mult înainte ca tu să te naşti te-a făcut să nu te laşi de fumat?

 

 

Eu cred într-adevăr că orice carte îşi conţine deopotrivă autorul, dar şi pe cei care vor scrie, la un moment dat din viitor, despre ea. O operă „scapă” întotdeauna autorului ei, ea rămâne „deschisă”, şi toate interpretările ei ulterioare se găsesc deja în ea… Cu siguranţă în Pe strada Mântuleasa există indicii despre Cele două Mântulese – recomand citirea paralelă a celor două „istorii” ale străzii… De asemenea, a istoriei neamului Calomfir şi a celei a neamului Manta, povestea Arghirei şi cea a Stancăi, aşa cum se „citeşte” ea din cele câteva semne pe care ni le-a lăsat soţia lui Manta cupeţul. Toate sunt indicii ale Celor două Mântulese. Dar Pe strada Mântuleasa conţine indicii ale multor alte cărţi şi poveşti, şi a reuşit chiar să „creeze” un episod istoric autentic: e vorba despre pivniţa de sub şcoala Mântuleasa, care, aşa cum mi-au arătat-o documentele, chiar exista, iar Eliade nu avea cum s-o ştie, necitind niciodată documentele de arhivă, desigur… Cine ne-ar putea garanta că ea chiar exista, înainte de a „o scrie” Eliade? Vezi, de multe ori literatura creează viaţa, nu e numai invers. Despre numele răsucite ca ţigările, nu m-aş mira să le descoperim „camuflate” în text. Oricum, ceea ce m-a atras dintotdeauna la Eliade a fost inepuizabilitatea. Un text eliadesc nu „se termină” niciodată, e mereu viu, mereu altul, într-o permanentă prefacere. Şi cuvântul nu e întâmplător. Dar discuţia e foarte lungă…

Întrebarea pentru Mircea Eliade ar fi… mai multe întrebări: de ce Mântuleasa e un nume masculin în Pe strada…, ce crede despre întâlnirea preafrumoasei şi oarbei Arghira cu Stanca şi Maria şi ce legătură există între Abdul (cel cu muştele despre care vorbeşti tu)  şi Murat (cel cu maidana). Fumul ţigărilor lui Fărâmă a plutit mereu deasupra manuscriselor mele, din el sunt făcute şi personajele mele.

Ce făceai în 1994?

În 1994 citeam. Pentru prima oară organizat, cu plan de lectură: bibliografia se mărea la fiecare incursiune în bibliotecă, citeam „în lanţ”, cu aviditate, de la Catilinarele lui Cicero la Saturnaliile lui Macrobius, la Măgarul de aur, la epopei. Citeam cu creionul în mână, cu disperarea că n-am să citesc niciodată cât ar trebui, că am început prea târziu… Mă pasionau detaliile, amănuntele episodice, lucrurile aparent nesemnificative sau întâmplătoare, capabile de fapt să răstoarne un sens. Mai mult, începeam orice analiză de text de aici, de la un detaliu pe care-l descoperisem chiar eu şi care mi se părea că ascunde sensul global, profund, ascuns, pierzând uneori din vedere organizarea de ansamblu. Nu m-au pasionat niciodată ansamblurile. Nici lucrurile generale, deja puse în schemă. Pentru mine un text gata descifrat, servit pe post de comentariu înceta să existe, îi expira imediat valabilitatea interpretării, trebuia să inventez chiar eu alta. Descopeream literatura şi libertatea ei infinită, în clasa a noua de liceu.  Aveam un cerc de antropologie culturală, o revistă a liceului, un imens complex deja format faţă de toţi cei care umpleau paginile manualelor.

Pe lângă cele peste 200 de pagini ale cărţii tipărite mai există şi teza de doctorat.

Teza de doctorat cuprinde încă două părţi, faţă de cea publicată: una introductivă, care nu va vedea niciodată lumina tiparului şi una despre Mircea Eliade, care sper să fie aranjată cât de curând în formă publicabilă. Dacă aş fi respectat conceptul iniţial al cărţii, ar fi fost o carte mare care te-ar fi îmbiat mai puţin la citit. Iar eu îmi doresc în primul rând mulţi cititori, oameni cu care să comunic prin intermediul cărţii mele. Dacă le-a plăcut cartea Mântuleselor, o vor citi şi pe cea despre Eliade, sunt sigură de asta. Unii dintre ei, fireşte. Va fi un fel de urmare la Cele două Mântulese, o prelungire a realităţii pe teritoriul ficţiunii.

Care au fost modalităţile de documentare? S-ar părea că dincolo de cele „tradiţionale” (arhive, muzeu) există o latură detectivistică. Se simte că te-au atras personajele şi le-ai opus una alteia (în cazul celor două moştenitoare ale lui Manta). O „moştenire” care pare să vină „testamentar” în cazul lor (ca femei „reprezentative” pentru o epocă). Ai apelat, fără îndoială, şi la „testamente” în şirul acesta de fapte.

Documentarea a însemnat drumul cu un montagne-russe din care nu coboram decât uneori. Căutarea, uneori haotică, fără reper existent, alteori urmând indicii infime, intuiţii sau pura speranţă, a însemnat lucrul cu manuscrise deteriorate, aproape ilizibile, în limba chirilică, limba de tranziţie şi uneori română, rupte, prost inventariate, câteodată lacunare – manuscrise care figurau în cataloage, dar nu existau propriu-zis, altele pe care plouase şi de pe care cerneala se ştersese, unele pe care am obosit pur şi simplu să le mai descifrez. Îmi amintesc, de pildă, un document care consemna descoperirea unui schelet uman într-o fântână… nu avea legătură cu tema, cum multe nu au avut, dar curiozitatea nu te lăsa să treci peste ele, chiar dacă uneori nu mai era timp şi golurile trebuiau umplute de imaginaţie. Cercetătorul face mereu pe detectivul, e captivat, absorbit complet de povestea pe care o construieşte: e ca şi cum te-ai uita la un film de suspans doar că de data asta ai putea să fii „înăuntru”, mai mult, să dirijezi acţiunea, să o regizezi. Dar să fie de-adevăratelea, nu o convenţie, cum e în cazul filmului. Să urmăreşti în documente istoria personală a unor oameni, pe care să încerci să o scrii pe urmă încadrând-o în trăsăturile epocii, citind codurile de legi, documente înrudite care să-ţi explice ce se întâmplă în propria ta poveste, căutând alte situaţii similare edificatoare – e o muncă pasionantă. Au fost şi multe testamente, şi inedite şi edite, pe care le-am citit ca să înţeleg şi altfel decât ne-o explică istoricii mersul lumii în veacul al XVIII-lea românesc. Am citit enorm de multe testamente, acte de donaţie, de vânzare şi cumpărare, totul ca să simt pulsul lumii ăleia.

două scurte precizări şi un comentariu

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 12:04 am

1. pentru facebook – nu joc FarmVille, prefer alte jocuri. Dacă s-ar putea să nu mai primesc mesaje pe tema asta, ar fi super.

2. M-am trezit înscris la un concurs. Am şi cerut să fiu scos, pe două considerente simple: nu sunt scriitor (şi nu mă tem să repet asta) şi nu ştiu pe ce criterii s-a făcut selecţia şi cum pot lipsi bloguri care nu au cum să lipsească. În consecinţă, nu luaţi în calcul participarea mea la respectiva idee.

Pe de altă parte, rămân tranşant. Nu voi mai colabora sub nicio formă cu oamenii  care nu merită (din motive întemeiate) atenţia mea. Fără supărare şi fără alte „meciuri”. Am decis să evit pe cât posibil relaţionarea cu cei care, repetat şi evident, m-au atacat cu bună ştiinţă. Nu voi rămâne dator cu răspunsurile cuvenite (pregătite şi „studiate”, se va vedea). Din respect pentru timpul fiecăruia, dacă vă ştiţi cu musca pe căciulă, nu insistaţi. Voi sublima totul suficient de explicit cât să nu fiţi „săriţi” sau „prea expuşi”. Dar veţi primi răspunsurile în timp util, de asta să fiţi siguri.

Şi-acum să depăşim momentul cu o declaraţie a şefului statului: „Cred că la 99% dintre românii care nu aparţin unei etnii, le plac cântecele romilor, le plac nunţile făcute de romi, le place să audă, poate nu 99%, dar sunt atâţia solişti, cântăreţi, dacă mă gândesc de la Adi Minune până la oricine, le plac manelele”.

Mă bucur să recunosc că fac parte din acel 1%  (sau cât o fi el) minoritar.

Şi să nu uit, o întrebare de la jurnalul cultural de ieri: „Care mai e rostul poeziei azi?” Oare nu putem lega răspunsul de declaraţia de mai sus? Că, vorb-aia, şi manelele are versuri. Başca românaşul e născut poet, toată lumea ştie asta, bre.

Februarie 22, 2010

Mini-interviu cu Gabriel Chifu

Filed under: Gabriel Chifu,Video — miculftiriadi @ 2:53 pm
Tags:

interviul integral în curând în Observator cultural

ce poţi face când ajungi în ringul prostiei?

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 1:48 pm

răspunsul cel mai simplu, tipic românesc: box cu umbra.

Mai în glumă, mai în serios, un prieten m-a mustrat că n-am reacţionat imediat faţă de nedreptatea care i se face lui Alexandru Vakulovski. Nici nu ştiu cum aş putea reacţiona. I-am dat un mesaj privat, restul ţine de activitatea civică. Voi dezamăgi pe mulţi. N-am fost deloc convins că se va rezolva ceva. În ţara asta nu se poate rezolva nimic când vine vorba despre instituţiile statului. Şi, cum am renunţat după alegeri să-mi exercit pe restul vieţii dreptul de vot, nu văd la ce să mă mai aştept din partea statului. Nu-l mai consider un partener de dialog (că de încredere nici nu poate fi vorba). Îmi pare teribil de rău că situaţiile clare se amână fără justificări. Credeţi că va da cineva explicaţii pentru absurdul situaţiei? M-aş mira. Aşa că, îi ţin pumnii lui Sandu. Deşi, cum i-am şi spus, în ţara în care ringul răbdării e tot mai strâmt, e loc pentru altceva. Joc de picioare sau prosopul aruncat. Altceva pare imposibil, când „adversarul” nu se prezintă nici dacă toată sala are biletul plătit.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.