uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

iunie 7, 2010

Culmea 2000

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 7:44 pm

„Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc” este antologia pe care Daniel D. Marin a publicat-o în Biblioteca Românească a Paralelei 45. 272 de pagini care impun un model şi servesc o cauză. Modelul este „cum nu se face o antologie”, iar cauza este „cum să vorbim despre douămiism fără să înţeleagă nimeni ce înseamnă” (ghilimelele îmi aparţin).

Sper, din capul locului, ca autorul să nu ia acest mesaj ca pe un atac la persoană (nu scriu cronici, dar pot vorbi/scrie despre ceva despre care am habar). Cartea este o catastrofă. O  splendidă catastrofă. Spendidă pentru că aduce în atenție nişte texte, catastrofă pentru că le aduce cum le aduce. Să mă explic…

„O antologie a poeziei generaţiei se impunea, cumva, de la sine.” Aţi recunoscut, e prima afirmaţie pe care Al. Muşina o face la începutul Antologiei poeziei generaţiei 80. Surpriza pe care Al. Cistelecan ne-o face (fără să fi citit, probabil, culegerea de texte, pentru că Daniel D. Marin asta produce, o culegere de texte) este să compare „antologia-dovadă” a lui DDM cu antologia lui Al. Muşina: „O antologie care ar putea fi una reper. Cam ca a lui Muşina pentru optzecişti”.

De ce spun că DDM oferă o culegere de texte? Pentru că, la prima strigare, orice om aflat în mijlocul fenomenului poate crea în două zile ceea ce DDM a publicat. Fac pariu cu oricare dintre dumneavoastră că după 30 de telefoane se poate face o antologie tip DDM mult mai amplă, cu încă 10 autori.

M-aş fi aşteptat, întâi de toate, să găsesc o prefaţă, nu un argument de două pagini, scris cu picioarele și plin de greșeli, care nu spune absolut nimic. Pentru cei care nu au băut la mese cu douămiiştii, nume ca Ianuş, Sociu (repetate pentru că nu apar) nu spun nimic. De unde să ştie bietul profesor de română, cumpărător al culegerii de texte cu poze (aceasta este, poate, contribuţia antologatorului, deşi pozele sunt şterse şi defavorizează în multe cazuri autorii, vezi Cosmin Perţa), de unde să ştie-spuneam-cumpărătorul atras de titlul generos (dar neexplicat) cine sunt Ianuş sau Sociu? Despre cei 25 aleşi (printre care şi Daniel D. Marin, apropo, am încercat aproape două ore să înţeleg ordinea şi n-am găsit niciun criteriu, nici măcar cel legat de vârstă, an de publicare sau măcar număr la pantof) găsim un CV (făcut, foarte probabil de autor, când nu,  plin de greşeli – vezi perpetuarea prostiei că ts khasis ar fi debutat în 2005). Am întrebat printre cei solicitaţi iniţial în „antologie” care ar fi criteriul de selecţie (dacă există vreunul). Unii mi-au sugerat că ar fi vorba despre două cărţi publicate, alţii au ridicat din umeri. Antologatorul însuşi vorbeşte despre cronologia cărţilor din care a extras (primit?) texte. Şi atunci de ce Doina Ioanid apare după Zvera Ion? Cumva pentru că „Duduca de marţipan” vine la alfabet după „Copilul cafea” (o carte din care s-ar fi putut cita la greu, dacă ne luăm după criteriul valoric)? Şi de ce lipseşte poemului „Clovnii” al Ruxandrei Novac (remarcat chiar de Alexandru Muşina prin 1996)? Poate pentru că e prea lung? Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce unii autori au doar 8 pagini, în timp ce alţii au 14-15? Nu înțeleg de ce din unii sunt alese texte din 2000, iar din alții după 2005. Nu înțeleg de ce nu există o minimă încadrare a autorului în generație, dacă vorbim despre o generație. Și, mai mult, nu înțeleg de ce nu există urmă de interpretare în întregul demers.

Şi-acum, foarte pe scurt, ca să nu pierd vremea cu prostii evidente. Culegerea de texte făcută cine ştie cum şi nu-nţeleg de ce (nu serveşte nimănui decât, poate, celor care au vrut să-şi bată joc de ideea de antologie) e un exemplu perfect de cât de jos poate ajunge promovarea literară. Pe mâna unor autori inimoşi (dar departe de topul normal), o antologie se transformă într-o simplă culegere de texte (nu ni se explică de ce s-au ales acele texte, ce direcţii deschid acele cărţi, pe ce criterii s-a făcut selecţia – în afară de criteriul acordului autorului – un antologator versat ar fi putut folosi într-o prefață, într-un studiu introductiv texte de Sociu sau Komartin, absent absolut nemotivat, ca şi alţi autori despre care DDM nu cred să nu fi auzit şi care, fie vorba între noi, reprezintă mult mai mult decât Linda Maria Baros, traducătoare şi-atât, strict valoric.

Apoi, un Acosmei debutat în 1995, inclus în douămiism (tot nu ne lămurim ce-nseamnă douămiismul, întreb ca un cititor care găseşte cartea la raft şi vrea o imagine de ansamblu), dar şi câteva caracterizări la limita penibilului („Peniuc-Urmanov sunt ce-a mai rămas din cei 3 siamezi ai anilor 2002-2004, după ce şi-au pierdut un frate pe drum” – despre ce frate e vorba, frăţioare?, numeşte-l!, noi ştim, dar cititorul habar nu are).

Ce s-o mai lungim. Dacă n-ar fi editată la Paralela 45, aş fi zis că e o parodie. Sunt covins că editorul „Istoriei critice…” nu a ştiut de amatorismul selecției antologiei de faţă, mi-e greu să cred că ar fi mizat pe o carte în care Ianuş, Sociu,  Elena Vlădăreanu nu-şi dau acceptul să apară, iar Komartin, Mihail şi Sandu Vakulovski, Oana Ninu, Florin Partene, Marin Mălaicu Hondrari, George Vasilievici, Andra Rotaru, Livia Roşca, Svetlana Cârstean sau Ştefan Baştovoi, dacă e să folosim criteriul folosit de antologator cu Acosmei, Rareş Moldovan, Olga Ştefan, Andrei Doboş, Mugur Grosu, Moni Stănilă, Tudor Creţu, Denisa Pişcu, Dumitru Bădiţa, SGB şi mulţi alţii nu-s nici măcar amintiţi. Bun, și dacă Doina Ioanid e douămiistă, colegii ei de cenaclu (nu mai spun că nicăieri nu aflăm despre context, politici editoriale, faptul că a publica poezie în anii 2000 era o mare aventură, lucruri despre care DDM crede că publicul nu e dator să afle sau le știe implicit) unde sunt? Ioana Nicolaie sau Sorin Gherguț sauVictor Nichifor (autor Paralela 45!), ei nu există?

O culegere care, repet, se poate alcătui în două zile şi care arată cum nu se face o antologie. O dovadă cum e când autorii dau credit unui tânăr inimos, dar fără criterii reale de selecţie şi -atenţie!- neimplicat în ceea ce douămiismul de vârf a însemnat. O dovadă palpabilă că oricine poate face orice în numele cauzei generaționiste.

Sigur, se impune și întrebarea: dintre toți douămiiștii tocmai DDM să dea o antologie? După antologia lui Marin Mincu (perfect îndreptățit după efortul de cenaclu), cum de nu s-a găsit nimeni să alcătuiască o antologie? Unul dintre răspunsuri e acela de bun simț: nu poți face heirupistic o antologie consistentă, fără numele esențiale și, cel mai important, cu un aport critic. Practic, nu te poţi juca în nisip cu un material care merită nu doar spaţiu tipografic, ci şi o minimă exegeză. E clar că tradiţia antologiilor i-a blocat cumva pe entuziaşti şi i-a făcut să nu se-arunce la primele uşi deschise doar să pună la raft o carte cu pretenţii prea mari pentru posibilităţile reale.

Practic, prin alăturarea posibilă și imposibilă pe care o girează, DDM ne aduce în față un adevăr trist: autorul român e ușor de manipulat. Se lasă atras în orice gen de proiecte doar pentru a exista pe piață. Și, încă mai trist, generația nu e în stare să dea un produs coerent și valoric reprezentativ tocmai pentru că vârfurile nu se înțeleg între ele. Iată ce de autori marginali ca importanță ies în față cu antologii onorabile ca texte selectate (repunerea în circulație a unor nume e de bun augur), dar neglijabil (ca să nu spun ceva mai dur) ambalate.

Dar să vedem numele prezente (să lăsăm puțin antologatorul în plata lui): CV Bănescu, Zvera Ion, Doina Ioanid, Răzvan Țupa, A. Urmanov, A. Peniuc, T. Dună, Dan Coman, Ștefan Manasia, D. Crudu, D. Drumea, R. Novac, Miruna Vlada, Diana Geacăr, V. Leac, ts khasis, Gabi Eftimie, C. Acosmei, C. Perța, Rita Chirian, Linda Maria Baros, Șerban Axinte, Radu Vancu, Ofelia Prodan, Daniel D. Marin. Acestea sunt cele 25 de nume care impun, în accepția lui DDM douămiismul. Întâmplarea (sau generozitatea autorilor) face ca aproape toți dintre ei să și fie pe o listă normală a primelor linii. Nepriceperea antologatorului și lipsa de viziune a acestuia dau impresia cititorului naiv că acestea sunt și singurele nume posibile. DDM nu lasă nici măcar o portiță deschisă, nu avansează și alte nume, nici măcar n-are minima inspirație de a spune că e o primă ediție, care va fi completată. Antologia se închide cu DDM, așa cum se deschide cu o frază despre Ianuș. Între aceaste două paranteze douămiismul pare închis, bifat, complet.

Sunt neplăcut surpris că o carte fără pic de viziune poartă numele unui fenomen (douămiist) pe care personal îl cunosc şi nu l-aş lăsa pe mâna amatorilor (fie ei şi bine intenţionaţi).

Nu ştiu cât costă minunăţia, dar e bine s-o cumpăraţi, pentru a vedea cât de uşor se poate face o antologie-blog, când nu există criterii şi responsabilitate.

Şi, Daniel, nu te supăra, pălăria e mult prea mare ca să nu cadă în baltă. Păcat de texte. Într-un astfel de context pică foarte prost. Aproape batjocoritor. Dar, dacă ei sunt mulţumiţi înseamnă că a meritat. Eu cred că nu… Mi se pare un deserviciu făcut ideii de profesionalism în literatură.

Sunt sigur că autorul se va supăra pe mine, dar, cum i-am spus când l-am atenţionat că nu te poţi folosi de un autor pentru două exemplare pe care i le dai ca drept de autor, că, dincolo de imagine, e calitatea. Pasată unor gură cască, culegerea poate păcăli. Mie, ca unul care a trăit pentru o idee literară, mi se pare o bătaie de joc. Şi-mi pare rău să asist la astfel de manevre fără să le menţionez. E o dovadă cum autorii pot fi păcăliţi. Poate că unii dintre ei acceptă asta. Eu nu pot accepta. De zece ani am văzut mulţi dintre aceşti autori crescând şi scriind. Mi se pare nu doar injust, dar şi ridicol să te foloseşti de ei doar pentru a pretexta cu realizarea unei antologii. Pentru că regula elementară a unei antologii serioase ar spune aşa: te asiguri că cei mai importanţi 5 sunt (într-o formă sau alta) acolo şi apoi poţi garnisi friptura. Altfel, e vânat cules de la vânătoarea altora. Pentru că, din două una: ori e o antologie pentru public, şi-atunci publicul se-ntreabă: „de ce x şi y au refuzat s-apară? sau „ce-nseamnă douămiism poetic, putem afla şi noi?”, ori e pentru „iniţiaţi” şi-atunci întrebările sunt: „bine-bine, dar ăia de te-au refuzat nu ştiau că e ceva serios?” sau „o contribuţie personală nu vedem şi noi, dacă tot te-ai pus la masa bucatelor?”. În ambele cazuri antologatorul rămâne descoperit şi nu ne oferă decât partea lui de contribuţie: semnătura de pe copertă. Vi se pare corect? La un așa efort trebuie să știm cine și cu ce scop face demersul. Cum se face că un autor (fără supărare) de a doua (dacă nu a treia) linie se apucă să facă o antologie în care își publică texte din 2009, asociindu-se cu autori de toată isprava? Cum se face că după 10 ani de farse editoriale, autorul (încă) tânăr ia o nouă plasă? Nu găsesc acum o comparație mai plastică… dar e ca și cum Jean Vlădoiu, ca să nu spun Ștefan Preda (v-amintiți de el, al treilea portar la World Cup 94) ar povesti cum a jucat la Mondiale. Dacă Jean s-a antrenat și a luat roșu fără să atingă mingea, Ștefan Preda a fost rezervă permanentă. Cui ar folosi-atunci- aceste amintiri? De ce nu Hagi, Popescu, Petrescu, Iordănescu sau Prunea (nefericitul Prunea) ?

M-aștept din partea universitarilor să dea o replică pe măsură acestei antologii evident pasabilă prin construcție, regretabilă prin absențe și nejustificată ca apariție.

Oricum, trebuie salutată performanța antologatorului: prin ricoșeu, prin asociere și prin numele pus pe copertă a reușit minunea de a fi citabil în analele douămiismului. De-acum culegerea lui intră în bibliografia -fie și pasabilă- unei generații. Este, trebuie să recunosc, un merit extraordinar, pentru care trebuie felicitat. Nu știu dacă asta a vrut (n-aș fi atât de drastic să spun că doar s-a folosit de autori pentru a li se alătura), dar (involuntar) asta a reușit. Uneori și bunele intenții devin caraghioase. Caraghislâcul antologiei lui DDM este acela că a reușit să rateze o antologie de texte bune cu o viziune catastrofică asupra ideii de antologie și, extinzând, a ideii de generație. Pe mâna lui, douămiismul e castrat la 25 de nume, limitat la acordul de tipărire și subsumat unei lipse totale de criterii. E exemplul de cum se poate rata un subiect bun cu un autor conjunctural. Și-sigur- devine automat un reper. Dar ce fel de reper, asta e deja o discuție interminabilă. La o adică antologia blog a lui DDM poate concura cu PDS-ul de pe blogurile cititoare de poezie, dar nu poate avea pretenții mai mult decât comerciale. Ca reper al douămiismului este un efort de (spre) zero importanță. E ca și cum un tânăr de 21 de ani ne-ar povesti astăzi, după 20 de ani,  ce-a însemnat pentru el dictatura. Adică, o istorie inventată sau la mâna a doua. Cam așa se întâmplă cu această carte. Autori valabili, aliniați absolut arbitrar, defilează pentru ceva absolut pasabil: o antologie ca să fie. În fine, ca să pun punct: antologatorul nu pare să înţeleagă că (în 2010) nu mai contează cine o „face” primul, ci „cum se face”. Pornind de aici, el aplică douămiismului exact rateul editorial care l-a caracterizat.

Citiți această frază: Dar este un poet [Vancu] cu salturi importante în ultima vreme, așa cum și Diana Geacăr, și, deci, merită antologarea.

Sau: Ele [manifestele literare] neputând prevedea tranformările intime, cutremurătoare, ce vor da poezia lor de mai târziu.

Hello? Corectura, ceva? Avem fraze incomplete, dezacorduri… Nu cred să fi citit altcineva argumentul. Sau poate e one man show total?

PS. „Cum să le despart pe Ruxandra Novac şi Domnica Drumea, singurele ce au supravieţuit grupării fracturiste?!”

La aşa „ziceri”, aşa comentarii. No comment.

Reclame

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.