uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

iunie 23, 2010

despre debut (o schiță)

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 10:39 pm

Din octombrie, o întâlnire săptămânală cu DEBUTUL ÎN LITERATURĂ. Până atunci, două zile lungi și ploioase la Alba Iulia. Dar să nu ne panicăm, vremea rea e mai degrabă virtuală. De ce trebuie musai să ne-ncordăm brusc mușchii? Să ne vedem cu bine!

Iată un subiect inepuizabil: DEBUTUL ÎN LITERATURĂ. Prefer pluralul: DEBUTURILE. Pentru că există mai multe debuturi: cel în revistă, în volum, în cenaclu și, poate, audio și video (despre sistemele editoriale paralele aș putea vorbi, dar ar fi bine să vorbească mai ales autorii). Ei bine, nu știu dacă debutul de astăzi (când oricine își negociază  debutul  – cărți plătite, cum s-ar spune) mai poate fi asociat cu gloria debutului de acum 40-50 de ani, spre exemplu. Pe-atunci autorul era debutat (aștepta cu sufletul la gură un concurs, un verdict, critica juca nu doar un rol de marketizare), acum se poate debuta și pe cont propriu (pe blog, alt tip de debut, cel virtual, sau pe hârtie). Debutanții ultimilor cincisprezece ani au trecut prin faza critică a desconsiderării debutului. Câte edituri au arătat respectul cuvenit unei cărți de debut ? Ce însemna o politică de debuturi  într-un plan editorial ? Trecerea de la debutul colectiv (văzut cumva ca o necesitate generaționistă, dar și o legitimare critică) la haosul debuturilor de azi a cunoscut multe etape. Debutul însumează  cele mai multe premii, probleme, conotații, aștepări, deziluzii, jocuri de culise. În numele debutului autorii au cedat ușor, s-au lăsat manevrați, branduiți, păcăliți în ultimă instanță, și tot în numele debutului s-au generat dispute legate de nașterea sau apariția unor  generații.  Dincolo de orice, debutul înseamnă mai mult decât  o vârstă, o carte sau un titlu. Așa cum Colocviul Tinerilor Scriitori nu se limitează la discuția despre tinerețe. Este o imensă naivitate să credem că tinerețea /debutul se raportează la semnificațiile unui cuvânt. De parcă cei care joacă la Juventus Torino ar trebui să fie toți sub 25 de ani, să zicem. Debutul, generator de așteptări, emoții, conflicte și topuri, e mai mult stare decât vârstă, poate fi schimbat & negat, cum s-ar putea schimba titulatura colocviului chiar mâine, dar nu poate fi omis. Prezența lui în biografia autorului este asigurată. Cu posibilitățile tehnice actuale și cu haosul editorial, el poate deveni invizibil. Pentru cercetători, el poate fi un semn, un embrion. Pentru administratori, un prilej bun de a organiza festivaluri. Iar pentru noi un subiect aplicat pentru a cunoaște poveștile, amărăciunile, temerile și gloria debutului spusă de foști, actuali și viitori debutanți.

Reclame

tu ce vezi peste gardul meu, păpuşică?

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 3:09 pm

De ce crezi că se uită proştii peste gard? (mă-ntreba tataia, la ţară e un semn de mare prostie să te cocoţi pe garduri). Răspunsul lui suna cam aşa:  fie  gardul e prea mic şi tre să caşte ochii, fie pentru că dincolo de gard nu se vede nimic şi nu pot să nu comenteze.

Era semianalfabet ăl bătrân, dar m-a învăţat un lucru elementar: poarta rămâne descuiată pentru toată lumea. Şi pentru clănţău, şi pentru mut. Ca să nu se mai suie pe prăjini ofticaţii, ca să nu-l mai sară „iepurii”. Şi, mai ales, să nu se mai holbeze „muzele” la clanţă. Deschide, bre, dacă tot vrei să dai din gură. Vorbeşte din curte, nu după gard, că nu e profi. Adică sfatul e să intre naibii şi să vadă, dacă tot sunt curioşi sau să se ducă-n treaba loc, dacă le e frică să intre. M-am distrat copios zilele astea citind nişte mesaje (unele cică ironice, eu o mai rară ironie decât votul din toamnă nu mai văd), că-mi vine şi-acum să-ntreb: „aşa, şi?” Supărări de creşă, răutăţi de cămin, argumente de clase primare. Ţara arde, începem să facem foamea şi tot la „spusă la tovarăşa” se ajunge. Ăla-l pârăşte pe ălălalt că celălalt a mâncat acadele (sau că n-a apucat să mănânce, sau că acadelele erau expirate sau că, sau că).  O dovadă că cei şapte ani de-acasă sunt acoperiţi. După care, încep: hopa-ţopa, furia, mânia, declaraţiile de război cresc şi iau amploarea unor cataclisme. Degeaba îi spui omului că nu gardul contează, ci răsadurile din grădina, degeaba îl pofteşti în casă şi-l întrebi de sănătate, că tot după şparleală se orientează ( „auzi, da’ lingura aia de lemn de unde o ai, nu cumva…?”), degeaba ţii poarta deschisă, că tot te suspectează de aur în pod. Degeaba arăți cu degetul că diferența dintre  recolta de anul trecut și cea de anul ăsta se măsoară-n găleți (uite, de-aia ai primit o găleată mai puțin, pentru că ai venit cu găleata deja umplută!; oare cu ce). El o ține pe-a lui. Ce-a auzit, ce-a văzut prin crăpătura gardului (bre, poarta chiar dacă închisă, nu e încuiată), ce-a visat și ce-a învățat să repete de prin vecini. Adică baliverne. Degeaba îi arăți gardul vopsit, că tot în culorile lui îl vede. Măi să fie, întotdeauna pe gard tre să fie și-o cioară. Vopsită (blondă sau șatenă?), mereu vopsită (ține să cîrâie de pe bordura proaspăt pusă).  Alo? Aplaudaci? Nu e nimeni să-l filmeze și să dea pe blogurile alea de elită? Alo? Nici o vecină la orizont? Ce păcat. Nu-l aude nimeni. Și fetele bătrâne par plictisite de năduful neschimbat. ok, știm, am aflat, cunoaștem, înțelegem, dar mai schimbă puțin repertoriul. Nu știu dacă cu lălăiala asta contează gestul. Cântă pentru mileniul III, dar fă măcar remix, lumea are viață personală, lucrurile se mai schimbă, nu mai contează cine câștigă la miuța plozilor de la garaj… Și-atunci? La ce să-ți mai bați capul? Dacă un fapt elementar că s-a asfaltat strada nu-l face să-și schimbe părerea (de parcă n-ar locui în aceeași fundătură!), de ce să te mai superi pe necazul lui? Pentru că, supărat pe viață, pe gard, pe cioara vopsită care n-a mai zburat de când se tot uită (să fi împietrit?), se va dezlănțui și va emite supremul adevăr: ce dacă s-a asfaltat între timp! ce dacă, mai greu, dar vizibil, s-a ajuns la asta! era mai bine când aveam pietroaie în mijlocul drumului. nu mergeau mașini, da vedeam dreacu ce e în curtea tuturor.

Voi avea tot timpul să reiau marile descoperiri ale pompierilor de servici(u), momentan  poarta rămâne (ce tupeu!). descuiată. Oricum e foarte edificator pentru „neamul ăsta românesc” cum ia foc brusc la spartul târgului (apropo de Matei, ştie el bine de ce). Vorba lui Nicu, vă spun altă dată cine e: ” păi de ce să nu stau un an degeaba? tot în ultima zi fac totul!”

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.