uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

Noiembrie 30, 2010

videocronică Fuck Tense

Filed under: Bogdan Lipcanu,Cristina Ispas — miculftiriadi @ 9:22 pm
Tags: , ,

Noiembrie 29, 2010

Serile TIMPUL la Iaşi

Noiembrie 24, 2010

legende

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 6:38 pm

dar să lăsăm meciurile comportamentale și lipsa de fair play a experților tranziției și să trecem la lucruri serioase.

modele

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 6:11 pm

România oferă multe modele. În Champions League, ați văzut și singuri, un Sorin Cârțu depășit de situație, agresiv, capabil de gesturi greu de imaginat. Dar modelele interne, cele de la care luăm lumină, sunt la fel de fascinante. Chiar azi am aflat ce-ți trebuie să devii expert cultural: studii liceale și o pleașcă redacțională pe mână. Cum să voteze  un expert în păsărici literare o „pușcă” din concurență? Chiar așa de „vulpe” să fie? Haide, bre, chiar așa, pe față? Experți-experți, dar în ce? Generația așteptată își face numărul. Puneți botul!

Noiembrie 23, 2010

casa de pariuri literare la gaudeamus

Filed under: Editura Casa de pariuri literare — miculftiriadi @ 5:10 pm
Tags: ,

Noiembrie 22, 2010

unu şi unu

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 12:20 am

29 noiembrie – Horia Gârbea

6 decembrie – Doina Uricariu

13 decembrie – Nora Iuga

Noiembrie 19, 2010

o reverență

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 7:22 pm

„Clipă, oprește-te!”

Ce poți să-ți dorești mai mult decât să ții în mână o carte pe care ai citit-o de zeci de ori, care ți-a ținut de urât în nopțile când doar complicitatea unor bibliotecari te făcea să ai un pat din scaune în biblioteca facultății de litere?

Azi, 19 noiembrie, Casa de pariuri literare a făcut reverența pe care și-a putut-o permite. Pe durata lansării Aerului cu diamante, standul editurii a fost închis, curioșii putând citi că „Suntem la Aer cu diamante”. Știu, suntem în aer, plutim, avem o problemă (nu e o problemă socială), dar e problema noastră. Iubim cărțile care ne amintesc de ceva. De nopțile fără somn, de prietenie, de curaj, de orice nu are tangență cu formalismul și cu „neputința”. Iubim cărțile care ne transmit ceva. O atitudine, o prietenie.

Astăzi, la lansare, am aflat atâtea  despre cartea asta (simpla poveste a cărții ar fi o carte extraordinară), încât am tremurat cu ea în brațe. Iar simpla discuție cu unul dintre autori înainte (sigur că ar fi nemaipomenit, aș răspunde la întrebare, nu se înțelege, nici nu trebuie), mi-a tăiat pur și simplu genunchii. Practic, singurul autograf obținut a fost de la Traian T. Coșovei (asta și pentru am ținut să respect ordinea tragerii din căciulă). Apoi, am fugit ca după primul sărut. M-am simțit ca un îndrăgostit la primul dans (nu-mi place dansul, dar invitația conta, nu procesam, nu înțelegeam despre ce e vorba, ce text, ce era deosebit în el decât o banală declarație de dragoste… în fine, nu se poate explica).

Mai departe ce să mai spun… totul e ca o numărătoare inversă. Vine un moment când lucrurile se adună singure.

Și sigur că fotografiile pe care le-am făcut cu standul închis, purtând pe el mesajul „plecării în deplasare”  erau demonstrative. Dar o demonstrație de cât de buni suntem, de cât știm să ținem la o carte după care am alergat  cu limba scoasă la propriu. Jos pălăria pentru tot. A meritat osteneala și răbdarea. Ce altceva ne-ar fi făcut pe noi, editură de doi bani speranță, să lăsăm baltă prăvălia pentru a face o reverență? Vă spun tot eu, NIMIC.

Noiembrie 18, 2010

afișele

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 7:39 am

Noiembrie 17, 2010

stand(ard)

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 6:19 pm

Am văzut pe viu standul. Era singurul luminat din zona lui la acea oră. Nu e o exagerare.

Vrând-nevrând, m-am gândit cât de greu s-a ajuns aici. Pentru că drumul n-a fost deloc simplu, deloc întâmplător, deloc fără poveste. Doar că povestea asta n-a cerșit pomană și nici n-a acceptat vânzări de suflete. Am colindat pe îndelete un Romexpo în construcție, trecând pe lîngă tonele de cărți care intrau într-un vuiet continuu pe uși. Stand după stand, am citit numele competitorilor. Pentru că aici vorbim despre un ring. Am încercat să-mi amintesc despre fiecare competitor câte ceva. Firește că n-am omis un zâmbet trecând prin fața marilor edituri de poezie ( a căror istorie neoficială nimeni nu o va consemna) și constatând că mult hulitul Humanitas (care n-a vrut să promoveze literatură tânără, care n-a vrut să publice poezie…, cunoașteți discursul) are cea mai importantă ofertă din acest an: Aerul cu diamante, o carte care a lipsit atât de mult sistemului literar contemporan. Reeditarea antologiei este, o spun cu oftica unuia care și-ar fi dorit (și a mărturisit asta public de repetate ori)  s-o editeze (dar care nu era nebun să nu-și dea seama că n-o va putea reedita), semnul la revenirea Circulației valorilor. Pentru că vreau să pun sub semnul acestei etichete, explozia de evenimente recente. Mi-am amintit cum luam cu împrumut cartea de la lectură și-o închiriam (da-da, ca și Cinci sau alte rarități) pe holul facultății, ca xerox, pentru o zi. O carte-cult, cum nu știu câte cărți a avut literatura română. O carte pentru care niște fracturiști erau în stare să se bată. O carte pe care dacă o aveai, în 2001, amețitele de la litere ar fi ieșit la o cafea. N-am să înțeleg niciodată de ce a fost nevoie să treacă atâția ani ca să fie reeditată.

Am luat apoi catalogul oficial, l-am răsfoit, și iarăși am zâmbit văzând cum războaiele se sting ca niște bețe de chibrit și cum lumea literară e atât de ușor manevrabilă. Inamici publici care-și lansează împreună operele nemuritoare, caractere dificile care se pupă și se scuipă după cum bate vântul sau după cum vine mălaiul. Niște copii, unii mai premiați decât alții, care-și sapă singuri gropile pentru a avea de unde se se ridice. Am fost atât de relaxat când am constatat că nici de această dată intuiția nu m-a trădat și am putut recunoaște vechi și noi fețe cu același tip de compromis la îndemână. Dar ce nu face un autor pentru a-și vedea numele pe o carte? Și-n toată acestă plimbare, parcă mi-a trecut supărarea. Morții Mă-tii a fost considerat subcultură de către organizatori și n-a fost admis pe lista oficială a lansărilor. De ce să mă supăr? Pe cine să mă supăr? Am acceptat vreun compromis editorial? M-a cenzurat cineva? Am acceptat să-mi schimb titlul? (sunt atâția nonconformiști care au cedat la treaba asta, că e deja regulă). Nici vorbă, am retras cartea, atâta tot.

M-am liniștit, am  măsurat din ochi standul, m-am gândit că e mai profitabil să joc în runda asta cartea grevei japoneze și am ieșit din ring. Fără pumni, fără încrucișări de mănuși, fără box cu umbra. Ușurat, dar și orgolios. E loc pentru toți. Și chiar și-așa, fără să accept  aranjamentele și jocurile de culise. Mi-am văzut, așadar, de treabă. Fără să mă gândesc de unde-mi vin banii, cine mi-i dă, cine e în spatele „imperiului” pentru care boxez, când o să mă pună pe liber. Liber și fericit că nu m-am trădat și convins că drumul fără aliați compromiși nu poate duce decât conjunctural undeva. Liber că pot evita fără să-mi pese ce se vorbește, fără să mă intersectez cu profitorii sistemului și fufele fanatice care cred că și-au găsit rost în viață ridicând statui unor pleșcari. E atât de sănătos să poți sta deoparte și să spui un Morții Mă-tii sănătos, din inimă, necenzurat.

Literatura română scrie pe mine. Nu știu pe câte alte tricouri un astfel de mesaj ar însemna cu adevărat ceva. Și, totuși, tricoul începe să miroasă a transpirație. Va veni și vremea când îl voi schimba cu ceva mai bun. Să nu fie ceva mai bun? Sigur e, sunt absolut sigur că e.

Noiembrie 15, 2010

cinci

Filed under: Oana Cătălina Ninu,Oana Ninu — miculftiriadi @ 7:23 am

Zilele astea nu mă interesează prea tare agitația de târg și evenimentele mărețe generate de migrația banilor din buzunarele voastre în buzunarele editoriale. Pur și simplu sunt lucruri mai importante. Ca, de exemplu, o aniversare de 5 ani.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.