uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

Ianuarie 15, 2011

Altfel

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 1:27 pm

„bătea mingea, înota, trăgea de greutăţi şi juca şah.”

cine să fie? aflăm aici

 

Decembrie 23, 2010

bilanț 2010

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 4:09 pm

Un an pe alocuri bun. peste 40 de interviuri filmate, 3 documentare în stadiu final, 20 de interviuri tipărite (cele mai importante: Ana Blandiana/Romulus Rusan, Mircea Ivănescu, toate acestea în colaborare, Nora Iuga, Ion Cucu, Gabriel Chifu, Elena Vlădăreanu, Cosmin Perța, Ioana Nicolaie), un an plin cu biblioteca de poezie, blogul Norei, un Târg Alternativ de Carte, 9 cărți tipărite la Casa de pariuri literare, seria de întâlniri unu și unu din Club A, turneul de lectură prin licee al Observatorului cultural, prezența cu stand la Gaudeamus. Se putea mai mult, dar am mai lăsat și pentru 2011. Ultimul an literar. Nu vă speriați, am păstrat ce e mai bun la sfârșit. Totul pe o singură carte.

Cel mai important moment: întâlnirea cu Mircea Ivănescu

Cel mai penibil moment: Colocviul Tinerilor Scriitori (după ce garantasem o găzduire mai bună decât anul trecut,  mi-am dat seama că o parte dintre organizatori, lucru confirmat ulterior, își făcuseră alte calcule pentru fraieri. La acea dată, protestul de a nu mai servi masa alături de gazde părea o excentricitate, după câteva săptămâni, răspunsurile primite mi-au confirmat intuiția de moment)

Cel mai solicitant moment: Târgul Alternativ de Carte

Cea mai mare împlinire: asocierea cu Victor și realizarea Casei de pariuri literare

Cel mai amuzant eșec: respingerea MM de la publicare, cu explicații absolut delirante (primite chiar de la cel care respinsese cartea și mă lua drept confident, fără să știe că-mi povestea tocmai ce scrisesem)

Cartea anului: Aer cu diamante

Rateul anului: antologia lui DDM

Călătoria anului: Berlin

Cel mai așteptat moment: Săvârșinul

Cel mai amuzant moment: sun la numărul de telefon pe care mi-l lasă Matei Vișniec pe mail, pentru a fixa întâlnirea de la unu și unu. Aud o voce de femeie: „Bună ziua, aș dori cu domnul Matei Vișniec, vă rog!” Femeia râde, râde prelungit, cumva familiar. După aproape 20 de secunde, îmi spune: „M-ați făcut să râd teribil. Nu știu cine sunteți, dar și eu aș vrea să dau de Matei Vișniec. Sunt Dorina Lazăr.”

și un scurt fragment din puținele interviuri acceptate, alături de fotografia anului

Care e treaba cu MM-ul? Va fi o surpriză pentru cei care nu te vedeau scriitor.

Păi nici nu sunt scriitor. Sunt personal literar auxiliar. Prețuiesc scriitorii foarte mult, pe mulți dintre cei mai importanți scriitori români îi cunosc personal și nu vreau să fiu scriitor. Nu pot asocia niște autori de cărți tipărite cu statutul de scriitor. Mă amuză mai ales cei care se recomandă scriitori printre nescriitori și nescriitori printre scriitori. Pentru mine, scriitori sunt Mircea Horia Simionescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Ivănescu… Cum să fiu eu scriitor ca ei? Am o mare rezervă în ceea ce privește calitatea de scriitor a multora. Tocmai de aceea sunt mulțumit cu acest statut: personal literar auxiliar. Cât privește MM, e un pariu. Am vrut să văd dacă pot scrie un roman bun. Atâta tot. Dacă e bun nu înseamnă decât atât, că e bun, nu că sunt scriitor. Dacă nu e bun, nu-nseamnă nimic. Dar să așteptăm, sunt un tip răbdător, știu ce-nseamnă să faci  o surpriză celor care nu se-așteaptă. Și, fără să mă laud aiurea, surprizele îmi ies.

„Morţii Mă-tii nu-i o carte, e o înjurătură, cea mai abjectă, adresată celei mai abjecte dintre lumi. Pute a scârnă şi a descompunere. O înjurătură pe care umilinţa i-o aruncă în faţă nepăsării. Dostoievski e scriitorul meu preferat, spune un cristian. Se vede!” (Nora Iuga)

Decembrie 21, 2010

21 decembrie

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 3:29 pm

Anul trecut, orice trust de presă, orice ziarist cu pretenţii, orice instituţie ţinea să evoce, la 20 de ani, Revoluţia (sau ce-o fi fost ea, îi voi spune Revoluţie pentru că aşa m-am obişnuit). După numai un an, televiziunile vorbesc despre bugetul lui Boc, despre fondurile stucturale ale nu ştiu cărei marionete portocalii şi despre drepturile revoluţionarilor închipuiţi. O ţară care nici măcar nu e în stare să-şi păstreze memoria recentă. Mi-e absolut ruşine să ies pe stradă şi să văd atâţia proşti, după 20 de ani.

Decembrie 18, 2010

proști, dar din ce în ce mai mulți

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 10:51 am

În loc să se bucure că luna decembrie e luna libertății, mulți agarici regretă comunismul. Sigur că nu vorbesc despre tinerețea în cauză, despre ceea ce pot înțelege și nu nega: tinerețea e în orice epocă (de aur sau de  tinichea) o formă de libertate. Nu despre acest tip de regret vorbesc aici. Acesta nu se contestă, este real și indiscutabil corect.

Dar pe nostalgicii care vorbesc despre salarii, locuri de muncă, respect față de cetățenii patriei nu-i pot tolera. Și, ca să le mai dau o lovitură în ceea ce cred și azi că ar fi ingeniozitatea poporului, le prezint (via sport.ro) și o dovadă că formele fără fond ne bântuie în continuare: un produs tipic românesc, în fapt, o copie oarecare.

 iată prima mașină a lui Platini. veți crede ca e o Dacie, ei bine, nu. pentru nostalgicii comuniști (din ce în ce mai mulți și mai duși cu pluta portocalie) se va mai spulbera un mit. dacia nației nu prea e a nației(în caz că nu știau).

Noiembrie 24, 2010

legende

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 6:38 pm

dar să lăsăm meciurile comportamentale și lipsa de fair play a experților tranziției și să trecem la lucruri serioase.

modele

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 6:11 pm

România oferă multe modele. În Champions League, ați văzut și singuri, un Sorin Cârțu depășit de situație, agresiv, capabil de gesturi greu de imaginat. Dar modelele interne, cele de la care luăm lumină, sunt la fel de fascinante. Chiar azi am aflat ce-ți trebuie să devii expert cultural: studii liceale și o pleașcă redacțională pe mână. Cum să voteze  un expert în păsărici literare o „pușcă” din concurență? Chiar așa de „vulpe” să fie? Haide, bre, chiar așa, pe față? Experți-experți, dar în ce? Generația așteptată își face numărul. Puneți botul!

Noiembrie 22, 2010

unu şi unu

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 12:20 am

29 noiembrie – Horia Gârbea

6 decembrie – Doina Uricariu

13 decembrie – Nora Iuga

Noiembrie 19, 2010

o reverență

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 7:22 pm

„Clipă, oprește-te!”

Ce poți să-ți dorești mai mult decât să ții în mână o carte pe care ai citit-o de zeci de ori, care ți-a ținut de urât în nopțile când doar complicitatea unor bibliotecari te făcea să ai un pat din scaune în biblioteca facultății de litere?

Azi, 19 noiembrie, Casa de pariuri literare a făcut reverența pe care și-a putut-o permite. Pe durata lansării Aerului cu diamante, standul editurii a fost închis, curioșii putând citi că „Suntem la Aer cu diamante”. Știu, suntem în aer, plutim, avem o problemă (nu e o problemă socială), dar e problema noastră. Iubim cărțile care ne amintesc de ceva. De nopțile fără somn, de prietenie, de curaj, de orice nu are tangență cu formalismul și cu „neputința”. Iubim cărțile care ne transmit ceva. O atitudine, o prietenie.

Astăzi, la lansare, am aflat atâtea  despre cartea asta (simpla poveste a cărții ar fi o carte extraordinară), încât am tremurat cu ea în brațe. Iar simpla discuție cu unul dintre autori înainte (sigur că ar fi nemaipomenit, aș răspunde la întrebare, nu se înțelege, nici nu trebuie), mi-a tăiat pur și simplu genunchii. Practic, singurul autograf obținut a fost de la Traian T. Coșovei (asta și pentru am ținut să respect ordinea tragerii din căciulă). Apoi, am fugit ca după primul sărut. M-am simțit ca un îndrăgostit la primul dans (nu-mi place dansul, dar invitația conta, nu procesam, nu înțelegeam despre ce e vorba, ce text, ce era deosebit în el decât o banală declarație de dragoste… în fine, nu se poate explica).

Mai departe ce să mai spun… totul e ca o numărătoare inversă. Vine un moment când lucrurile se adună singure.

Și sigur că fotografiile pe care le-am făcut cu standul închis, purtând pe el mesajul „plecării în deplasare”  erau demonstrative. Dar o demonstrație de cât de buni suntem, de cât știm să ținem la o carte după care am alergat  cu limba scoasă la propriu. Jos pălăria pentru tot. A meritat osteneala și răbdarea. Ce altceva ne-ar fi făcut pe noi, editură de doi bani speranță, să lăsăm baltă prăvălia pentru a face o reverență? Vă spun tot eu, NIMIC.

Noiembrie 18, 2010

afișele

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 7:39 am

Noiembrie 17, 2010

stand(ard)

Filed under: 1 — miculftiriadi @ 6:19 pm

Am văzut pe viu standul. Era singurul luminat din zona lui la acea oră. Nu e o exagerare.

Vrând-nevrând, m-am gândit cât de greu s-a ajuns aici. Pentru că drumul n-a fost deloc simplu, deloc întâmplător, deloc fără poveste. Doar că povestea asta n-a cerșit pomană și nici n-a acceptat vânzări de suflete. Am colindat pe îndelete un Romexpo în construcție, trecând pe lîngă tonele de cărți care intrau într-un vuiet continuu pe uși. Stand după stand, am citit numele competitorilor. Pentru că aici vorbim despre un ring. Am încercat să-mi amintesc despre fiecare competitor câte ceva. Firește că n-am omis un zâmbet trecând prin fața marilor edituri de poezie ( a căror istorie neoficială nimeni nu o va consemna) și constatând că mult hulitul Humanitas (care n-a vrut să promoveze literatură tânără, care n-a vrut să publice poezie…, cunoașteți discursul) are cea mai importantă ofertă din acest an: Aerul cu diamante, o carte care a lipsit atât de mult sistemului literar contemporan. Reeditarea antologiei este, o spun cu oftica unuia care și-ar fi dorit (și a mărturisit asta public de repetate ori)  s-o editeze (dar care nu era nebun să nu-și dea seama că n-o va putea reedita), semnul la revenirea Circulației valorilor. Pentru că vreau să pun sub semnul acestei etichete, explozia de evenimente recente. Mi-am amintit cum luam cu împrumut cartea de la lectură și-o închiriam (da-da, ca și Cinci sau alte rarități) pe holul facultății, ca xerox, pentru o zi. O carte-cult, cum nu știu câte cărți a avut literatura română. O carte pentru care niște fracturiști erau în stare să se bată. O carte pe care dacă o aveai, în 2001, amețitele de la litere ar fi ieșit la o cafea. N-am să înțeleg niciodată de ce a fost nevoie să treacă atâția ani ca să fie reeditată.

Am luat apoi catalogul oficial, l-am răsfoit, și iarăși am zâmbit văzând cum războaiele se sting ca niște bețe de chibrit și cum lumea literară e atât de ușor manevrabilă. Inamici publici care-și lansează împreună operele nemuritoare, caractere dificile care se pupă și se scuipă după cum bate vântul sau după cum vine mălaiul. Niște copii, unii mai premiați decât alții, care-și sapă singuri gropile pentru a avea de unde se se ridice. Am fost atât de relaxat când am constatat că nici de această dată intuiția nu m-a trădat și am putut recunoaște vechi și noi fețe cu același tip de compromis la îndemână. Dar ce nu face un autor pentru a-și vedea numele pe o carte? Și-n toată acestă plimbare, parcă mi-a trecut supărarea. Morții Mă-tii a fost considerat subcultură de către organizatori și n-a fost admis pe lista oficială a lansărilor. De ce să mă supăr? Pe cine să mă supăr? Am acceptat vreun compromis editorial? M-a cenzurat cineva? Am acceptat să-mi schimb titlul? (sunt atâția nonconformiști care au cedat la treaba asta, că e deja regulă). Nici vorbă, am retras cartea, atâta tot.

M-am liniștit, am  măsurat din ochi standul, m-am gândit că e mai profitabil să joc în runda asta cartea grevei japoneze și am ieșit din ring. Fără pumni, fără încrucișări de mănuși, fără box cu umbra. Ușurat, dar și orgolios. E loc pentru toți. Și chiar și-așa, fără să accept  aranjamentele și jocurile de culise. Mi-am văzut, așadar, de treabă. Fără să mă gândesc de unde-mi vin banii, cine mi-i dă, cine e în spatele „imperiului” pentru care boxez, când o să mă pună pe liber. Liber și fericit că nu m-am trădat și convins că drumul fără aliați compromiși nu poate duce decât conjunctural undeva. Liber că pot evita fără să-mi pese ce se vorbește, fără să mă intersectez cu profitorii sistemului și fufele fanatice care cred că și-au găsit rost în viață ridicând statui unor pleșcari. E atât de sănătos să poți sta deoparte și să spui un Morții Mă-tii sănătos, din inimă, necenzurat.

Literatura română scrie pe mine. Nu știu pe câte alte tricouri un astfel de mesaj ar însemna cu adevărat ceva. Și, totuși, tricoul începe să miroasă a transpirație. Va veni și vremea când îl voi schimba cu ceva mai bun. Să nu fie ceva mai bun? Sigur e, sunt absolut sigur că e.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.