uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

Septembrie 19, 2009

un interviu cu terorista: „Mi-ar fi plăcut enorm să fiu bibliotecară, cu condiţia să fi putut trăi din salariul respectiv. „

Filed under: luciat — miculftiriadi @ 12:48 am
Tags: ,

„Cine sint
luciat. O cititoare. Stau in Bucuresti. Am sarit de 35 de ani (nu va spun cu cit ). Fumez. Nu lucrez la, pentru sau cu nici o editura, publicatie, scoala sau librarie. Ador pisicile si am o pisica la care tin ca la ochii din cap. Nu-mi place sa socializez.”

Nici nu contează, în definitiv, cine este, dacă este femeie sau bărbat sau dacă are în spate un grup/echipă/armată. Dincolo de speculaţii, terorism de cititoare a schimbat puţin datele problemei prin două aspecte: notorietatea evidentă, care a dovedit cumva „forţa” mediatică a blogurilor (încă în deficit de imagine după unii) şi puterea de a rămâne cu picioarele pe pământ.

Cel puţin în blogosferă, rezultatele spun că la Roblogfest (competiţia care îşi propune să evalueze, cumva, blogurile) terorism de cititoare a „scos”: locul 2 (în 2007 şi 2009) şi locul 3 (în 2008), ceea ce înseamnă nu doar trafic, dar şi apreciere calitativă. Pe de altă parte, pe blog se afirmă din capul locului:

« Ce vreau
Nu prea stiu. Stiu ce nu vreau:

1. sa emit insemnari originale, expresive, profunde.

2. sa fac bani (!) de pe urma blogului

3. sa ma considere lumea o „autoritate »

asta însemnând, cum am avut ocazia să constat, că terorista (voi folosi în continuare doar singularul feminin, pentru a lăsa liber zvonisticii) nu îşi propune să devină un barometru de opinie, deşi « părerea » ei a contat în acest timp nu doar în spaţiul virtual, fiind, poate, cel mai solicitat blogger în relaţia cu revistele şi ziarele tipărite (mă refer la publicaţii de top).

Timp de aproape trei ani, terorism de cititoare a pus mai multe întrebări decât oricare alt proiect cultural virtual, două revenind obsedant:

  1. Cum e posibil ca un necunoscut să intre atât de uşor în conştiinţa cititorilor ? (sunt vedete literare care şi-ar vinde sufletul să atingă măcar 50% din traficul teroristei)
  2. Cine este terorista ?

Fără a forţa nişte concluzii, voi spune doar că apariţia unui blog performant şi dezinteresat de cititor arată, indirect, artificialitatea unui sistem. Un singur blog a putut atrage un număr considerabil de cititori (partizani sau, cu timpul, refractari), comparabil cu un întreg sistem editorial.

terorista

Ştiu că sună puţin patetic dar, iată, la patru luni de la închiderea blogului tău, vechile obiceiuri de căutare se menţin. Pratic, ca să intru pe anumite bloguri, intru de pe terorista.ro. Ce se va întîmpla cu blogul? Îl vei şterge?

Nu, n-o sa-l şterg. Există în continuare, numai că nu-l mai actualizez şi nu se mai poate comenta pe el. Trebuie să refac blogroll-ul, mulţumesc că mi-ai amintit. S-a pierdut la o mutare de pe un server pe altul.

Ai primit oferte pentru a scoate o carte dintr-o selecţie de postări de pe blog?

Am avut o propunere, acum vreun an. Dar nu se pune problema, am gândit textele acelea exclusiv pentru un blog, cu emoticoane, linkuri, repetiţii, prescurtări, răspunsuri la comentarii, referinţe la alte bloguri etc. – nu pot fi reproduse pe hârtie şi n-ar avea nici un rost.

Date tehnice

–   blogul a pornit la drum pe:  14 mai 2006

–   cel mai mare trafic zilnic: 9078 vizualizări, dar cifra e irelevantă, a fost pe 10 aprilie, închisesem blogul şi au intrat mulţi atraşi doar de scandal

–  cele mai multe comentarii la un post: nu ştiu, au fost câteva cu peste 100 de comentarii

–  cele mai multe postări într-o lună: câte 28 – în ianuarie 2007 şi ianuarie 2008

–  cele mai puţine postări într-o lună: câte 5 – în prima lună (mai 2006) şi în ultima (aprilie 2009)

–  numărul total de postări şi de comentarii: în total blogul conţine 731 de postări şi 16.182 de comentarii.

Bloggingul a luat încet şi sigur amploare, chiar foşti adversari declaraţi fiind iremediabil atraşi de noua jucărie. Nu m-ar mira ca, în scurt timp, cei care susţineau sus şi tare că blogosfera e o pierdere de vreme, să se reorienteze. Ştii cum e, după ce-ai ajuns acolo sus, în topul preferinţelor, există nişte învăţăminte de dat (la modul cel mai practic şi mai natural). Pe concret, ce sfaturi ai pentru un blogger care se ocupă cu literatura?

Primul sfat e chiar ăsta: să se ocupe (realmente) cu literatura! Pe urmă, să fie cinstit, să-şi susţină propriile păreri, nu să toarne clişee învăţate la şcoală. Să nu scrie texte prea lungi. Să împartă textul în paragrafe. Să nu ilustreze cu prea multe poze „artistice” decât dacă se pricepe cu adevărat la fotografie. Să nu împestriţeze postările cu nşpe culori, fonturi speciale, bolduri, italice etc. Să indice întotdeauna sursele citatelor. Să nu se laude, să nu se văicărească, să nu bată lumea la cap – doar dacă nu vrea să plictisească. Să nu exagereze cu pamfletele. Să nu exagereze cu poezia, dacă se poate abţine. Să nu se lase influenţat de comentatorii cei mai simpatici, să nu se apuce de citit pe bandă rulantă ce-i recomandă alţii, să-şi păstreze propriile gusturi şi interese.  Să posteze măcar o dată pe săptămână. Să nu cedeze tentaţiei de a ataca persoane. Să nu se implice în scandaluri, chiar dacă e o cale de a-şi mări traficul. Şi să fie sănătos, în general, mai ales la cap 🙂

Cum au fost primele săptămâni fără blog? N-ai fost tentată să revii?

Şi da şi nu. Citeam tot felul de reacţii, răspundeam la mailuri extrem de drăguţe, aş fi vrut să le dau câte un semn şi altora care nu mi-au scris direct, dar am încercat să mă abţin, să las lumea în pace. Uneori am fost tentată foarte tare să revin, mai ales când citeam ceva care-mi plăcea mult. Aş vrea să ştie şi alţii că mi-a plăcut Dimineaţă pierdută a Gabrielei Adameşteanu, că Pale Fire e cea mai mişto carte a lui Nabokov pentru mine, că „Sebastian în vis” e blogul nou apărut pe care-l prefer, că în sfârşit am înţeles de ce e Truman Capote un scriitor important, după ce am citit Alte glasuri, alte încăperi, că Bora Cosic şi Peter Beagle m-au lăsat rece, că Intrarea soarelui e foarte citibil, fluent şi plăcut, deşi are defecte, nu cum scriu alţii în cronici, că Italo Calvino e mi-nu-nat şi în Cosmicomicării, că Viaţa şi vremurile lui Michael K. a lui Coetzee m-a înnebunit, că… gata, time’s up, mi-am amintit că nu e blogul meu 🙂

un blog şi la asta e util, la mărturisiri jenante. Ei bine, plîng uşor la filme, la cărţi, la reclame tv. Ori de cîte ori apare un copilaş chinuit, dau apă la şoareci. Mi s-a întîmplat şi la „Surprize, surprize” (Cum mi-a trecut mila de Monica lu’ Irinel, 2 iunie 2006)

Să vorbim puţin despre cum se „întreţine” un blog. Nu perspectiva tehnică mă interesează (genul de ironie ieftină făcută de experţi ocazionali). Ai privit blogul ca pe un jurnal personal de lectură? Dacă da, îl continui şi-acum (chiar dacă numai pentru tine)? Îţi făceai ciorne pentru însemnări? (Apropo, cum vezi povestea cu dispariţia manuscriselor? – va fi ceva extrem de rar să vedem manuscrise „neprintabile”, când din ce în ce mai mulţi scriu direct la tastatură). În principiu, cam ce tabieturi de blogger îţi rezervi (o anumită regularitate a postărilor, nici un post fără emoticoane, nu ştiu, „ticuri” sau „reguli”).

Da, clar, l-am privit ca pe un jurnal personal de lectură, dar unul îndreptat şi spre exterior. Am scris amestecat, când numai pentru mine, când şi pentru alţii. Nu-l mai ţin doar pentru mine, pur şi simplu pentru că e un efort destul de mare să scrii despre cărţi şi, fără nici un stimulent din afară… Mi-e prea lene, recunosc. Nu-mi făceam ciorne, n-aveam timp şi nici hărnicie pentru asta. Scriam direct, dar uneori mai ştergeam şi-o luam de la capăt – poate că asta înseamnă „ciornă”? Nici nu ştiu, vorba ta, dispariţia manuscrisului a atras şi dispariţia ciornei. Eu mă bucur de moartea manuscrisului, deloc nu-mi plac investigaţiile în bucătăriile scriitorilor – sînt utile, nu zic că nu sînt, dar nu-mi place ideea.

Acum nu mai am nici unul dintre tabieturile de blogger, s-au dus de mult. Îmi începeam ziua citind comentarii, sărind din link în link, frunzărind alte bloguri – şi toate astea înainte să-mi termin cafeaua. Era, acum îmi dau seama, cam nociv, pentru că am nevoie, pentru liniştea mea, de măcar o oră calmă dimineaţa, în care să nu fac absolut nimic. N-aveam reguli de care să fiu conştientă, cred că încercam să respect „sfaturile” pe care le-am dat mai sus, nu pentru că aşa îmi propuneam, ci din instinct, probabil. În rest, ticuri oi fi avut, dar ticurile sunt mai evidente pentru alţii.

Cam cât timp (o medie zilnică) rezervi lecturii blogurilor?

Cam o oră, în general. De fapt nu ştiu, nu m-am gândit. Uneori stau pe net şi nu ştiu exact ce fac. Mai citesc de pe un blog, mai vorbesc pe mail sau messenger, mai joc ceva, mai ascult muzică, mai caut pe google, răsfoiesc presa etc. Nu-mi dau seama cât din acest timp se duce pe bloguri.

E o ciudăţenie în statutul scriitorului român. Nu neg că şi ultimii 50 de ani contribuie din plin prin ipostazele deloc favorabile în care o întreagă categorie profesională e pusa la zid (sau se pune la zid). Totuşi, diferenţa dintre statutul unui scriitor înainte de 89 şi statutul de după, e colosală. Simpla titulatura de scriitor făcea înainte carieră. Astăzi, după 20 de ani, „titulatura” lasa rece. S-o luăm biografic. Care a fost primul scriitor pe care l-ai cunoscut?

Cred ca primul scriitor (de ficţiune) pe care l-am cunoscut a fost Claudia Golea. O  citisem (publicase primul roman) înainte s-o cunosc Am povestit despre asta aici.

Ai un scriitor în familie?

N-am nici un scriitor în familie, dar am un văr judecător şi un văr care a fost raket.

Unii spun că e mai sănătos doar să citeşti cărţile scriitorilor, nu să-i şi cunoşti. Tu ce părere ai?

Şi eu mă gândeam că e mai bine să-i citeşti decât să-i cunoşti, dar am avut ocazia să cunosc câţiva scriitori extraordinari, cu care ţi-e mai mare dragul să stai la palavre sau doar să-i asculţi. Poate sunt întâmplări fericite, dar încă n-am stat de vorbă mai pe îndelete cu vreun scriitor bun care să ma calce pe nervi, dimpotrivă. E adevărat că nici nu cunosc mulţi.

Să presupunem că scrii o carte. O publici. La ce te-aştepţi mai departe? Ce ţi-ai propune?

Foarte serios şi realist: eu nu m-aş aştepta la nimic. La absolut nimic. Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Pe de alta parte, tot serios, dar şi optimist, dacă ar fi vorba despre cartea (bună) a altcuiva, nu a mea, m-aş aştepta să se întâmple cam aşa: să fie citită de critici buni, fără diplomaţie şi fără prejudecăţi de grup, de cititori inteligenţi,  indiferent dacă sunt avizaţi sau doar începători, de adolescenţi şi de oameni maturi (mi-ar plăcea o campanie serioasă pro-maturitate, prea multa lume glorifică tinereţea), să se scrie despre cartea respectivă şi în reviste, şi pe bloguri, să fie promovată ca lumea de editură, să fie premiată înaintea cărţilor proaste care corespund unor calcule de moment, autorului să i se organizeze turnee de lectură şi apariţii la radio şi la tv, să i se ofere burse de creaţie şi tot tacâmul care se petrece în alte părţi. M-aş aştepta la o receptare interesată, vie, adecvată şi empatică. Dacă se poate, cam într-un an de la apariţia cărţii, nu în cincizeci de ani!

Ma tot uit prin blogurile despre carti (mai mult bloguri romanesti) si de cele mai multe ori sint dezamagita. Printre cele mai naspa sint alea in care se dau „stelute” fiecarei carti in parte. De exemplu Metamorfoza lui Kafka a primit intr-un blog vreo 2 stelute, in timp ce Codul lui Da Vinci a primit maximum (nu mai tin minte, probabil 10). In fond, eu sint de vina: e o naivitate enorma sa te astepti sa gasesti chestii geniale intr-un blog. Chestiile geniale apartin, de regula, unor „autori”, „critici” sau ce-or mai fi ei care publica in reviste pe hirtie, nu? „Autorii” si „criticii” au totusi un defect: sint prea putin „cititori” pasionati; de multe ori ai impresia ca isi fac meseria si-atit. Bloggerii nu sint obligati de nimeni si de nimic sa recenzeze o carte importanta daca lor nu le spune nimic. Asa ca de-aia insist totusi sa citesc bloguri despre carti: sint sincere si dezinteresate  (Stelute, 14 iunie 2006)

Câţi bani dai pe cărţi? Săptămânal sau lunar. Cam cât la sută din cheltuielile lunare, să zicem?

Aici am calculat cu mare atenţie cât m-au costat cărţile în 2008.

Frecventezi biblioteca publică? De fapt, cum te raportezi la ea şi ce raporturi ai avut cu ea de-a lungul vremii?

Acum nu, nu mai merg la nici o bibliotecă. Am citit foarte mult din biblioteca liceului şi a oraşului, dintr-o bibliotecă studenţească, destul de mult de la Institutul francez şi cam atât. În adolescenţă bibliotecile publice au fost esenţiale, nu-mi pot imagina cum îşi formează  gustul tinerii care nu au la dispoziţie aşa ceva. Nu există instituţie mai importantă, dpdv literar, decât biblioteca publică. E mai importantă decât şcoala şi decât familia, asta cred. Cel puţin pentru mine aşa a fost – şi sunt recunoscatoare pentru asta. Mi-ar fi plăcut enorm să fiu bibliotecară, cu condiţia să fi putut trăi din salariul respectiv. N-a fost cazul, fireşte.

august-septembrie 2009

Blog la WordPress.com.