uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

iunie 25, 2008

Petru Cimpoeşu la Formula 1 (Observator cultural)

Filed under: Proiecte — miculftiriadi @ 11:11 pm

Deocamdată doar un semnal. Ţin să le mulţumesc celor care au trimis întrebări în ultimele două săptămîni  (white noise, Cristina Ispas, Bogdan Stan, Iulia Donose, dau doar cîteva nume) şi celor mai activi (peste 5 întrebări/om) care au intrat azi în dialog cu Petru Cimpoeşu (Marius Ianuş, Ovia Herbert, Irina Petrişor, Cristina Dăscălescu, la o primă strigare). Am fost întrebat de ce chat-ul s-a ţinut pe cele două adrese de messenger afişate din timp (unde a fost cazul ne-am folosit de conferinţă), răspuns care a venit prompt din partea administratorului de site, Ovidiu Drăghia, care ştie statistic că 90% dintre românii care au o identitate pe net, o au pe yahoo, ceea ce explică folosirea messengerului. Poate că la următoarea ediţie vom introduce şi chat-ul propriu-zis, pentru a vizualiza întreaga listă de participanţi, această primă ediţie fiind una de tatonare şi oarecum experimentală. Din fericire, au venit întrebări (doar telefonul n-a sunat), iar autorul a avut generozitatea să suporte patru ore sesiunea deschisă.

La care dintre cărţile publicate ţineţi cel mai mult? Există una pe care n-aţi fi vrut s-o scrieţi? (prin telefon, Lucia Neagu)

Petru Cimpoeşu: Ţin cel mai mult la Povestea Marelui Brigand. Îmi asum toate cărţile mele, cu erorile lor. Erou fără voie a apărut într-un context complet nefavorabil. Poate că m-am grăbit să o public dar cred că e o carte lizibilă şi la ora actuală.

Marius Ianus (25.06.2008 14:14:52): Sinteti multumit de calitatea traducerilor cartilor dumneavoastra? Am inteles ca in Cehia Simion liftnicul e foarte apreciata…

Petru Cimpoeşu (25.06.2008 14:17:08): am impresia ca traducerea e mai buna decat originalul

(25.06.2008 14:17:19): pentru ca in Romania n-a fost asa de apreciata ca in Cehia

 

Două pagini cu text şi poze în numărul viitor din Observator cultural

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

iunie 24, 2008

interviu cu Iulia Dondorici, agent literar al lui Petru Cimpoeşu în spaţiul german

Filed under: Interviu,Iulia Dondorici,Proiecte — miculftiriadi @ 7:42 pm

Iulia DONDORICI: Încercăm să facem cît mai mult PR pentru autorii noştri, şi editurile văd acest lucru cu ochi buni
interviu de un cristian

un cristian: Cum nu cunosc foarte mulţi agenţi literari (ca sa fiu sincer, nu cunosc nici unul), mi se pare ok să începem cu statutul de agent literar. Ce-nseamnă să fii agent literar?
Iulia Dondorici: Există mai multe genuri de agenţii (de autori, de licenţe etc.) Noi am început prin a reprezenta scriitori români în spaţiul de limbă germană; pînă în prezent e vorba de Ana Maria Sandu, Ion Manolescu şi Petru Cimpoeşu. O să ne extindem cu carte de specialitate şi carte pentru copii. Avem şi un site cu informaţii generale şi de ultimă oră despre literatura română şi despre autorii noştri: http://www.rumaenische-literatur.de.

un cristian: De cînd practici meseria şi de ce ţi-ai ales-o?
Iulia Dondorici: E un domeniu relativ nou în România, acesta al agenţiilor literare, nici in Germania nu e la fel de răspîndit ca in Statele Unite, de pildă, unde peste 80% din cărţile care apar sînt propuse editurilor de agenţii literare. Nu e propiu-zis o meserie, şi nici nu ştiu dacă a fost o alegere ca atare. Totul a început la sfîrşitul anului trecut cu romanul Anei Maria Sandu, “Fata din casa vagon” (Polirom, 2006). Citindu-l, mi-a plăcut foarte mult şi mi-am dorit să-l traduc în germană. Aşa am început să caut edituri interesate. Cîteva luni mai tîrziu am cunoscut-o şi pe Nadine Lipp şi în prezent lucrăm împreună. Ea e de profesie filolog, originară din Timişoara, şi foarte pasionată de literatura română. În plus, are deja experinţă în munca de editură (traduceri, lectorat, promovare de carte).

un cristian: Bun, de la traduceri la impresariere, cam ăsta e drumul. Şi cum “terenul” e liber, negocierile sînt în desfăşurare. Că tot ziceai de raritatea “agenţilor” din ţară, cîte agenţii literare există în România (sau cîţi agenţi?)
Iulia Dondorici: Eu ştiu două agenţii în România, e posibil să fie mai multe. Una e Sun Agency, dar ei nu promovează literatura, şi Kessler Agency, care reprezintă edituri străine în România.

un cristian: Reprezentaţi autorii doar în afară sau şi-n ţară?
Iulia Dondorici: Deocamdată acţionăm numai în spaţiul german (Germania, Elveţia, Austria). Poate că pe viitor o sa ne profilăm şi în România. Există foarte multă literatură germană contemporană de calitate, care nu este tradusă la noi şi e pacat. În comparaţie cu literatura americană, de pildă, literatura germană e sub-reprezentată.

un cristian: De cînd îl impresariaţi pe Cimpoeşu?
Iulia Dondorici: Din ianuarie anul acesta.

un cristian: Voi l-aţi contactat sau editura Polirom v-a contactat? Mai exact, cum vă alegeţi autorii?
Iulia Dondorici: Noi l-am contactat pe Petru Cimpoeşu, dar, bineînţeles că sîntem în contact şi cu Editura Polirom. Importantă e calitatea estetic-literară a operelor, apoi bineînţeles că alegem acei autori despre care credem că ar putea fi interesanţi pentru publicul şi editurile germane. Şi apoi trebuie să vrea şi autorii să colaboreze cu noi. De fapt, e o situaţie oarecum ciudată: în mod normal, autorii îşi aleg o agenţie şi o contacteaza pentru a fi reprezentaţi de ea, noi facem invers.

un cristian: Doar că practica asta nu prea are cum să vină din partea autorilor români, care nu prea au la cine să apeleze… La Viena, la invitaţia ICR-ului, Petru Cimpoeşu a citit un fragment tradus de tine.
Iulia Dondorici: Este vorba de un fragment din romanul “Simion liftnicul” tradus de d-na Aranca Munteanu (o excelentă traducătoare din limba română din Viena) şi citit la ICR Viena. Ei au în prezent o serie de lecturi cu autori români. Un alt fragment din acelaşi roman a fost tradus de mine şi publicat în “Aurora. Magazin für Kultur, Wissen und Gesellschaft”. Aceasta e o revista online care acordă atenţie specială literaturii şi culturii române.

un cristian: Atunci v-aţi cunoscut sau vă ştiaţi dinainte?
Iulia Dondorici: Îl cunoşteam dinainte pe scriitorul Petru Cimpoeşu, pe care îl apreciez în mod deosebit. În special ultimele lui romane cred că ar vor putea avea succes în Germania.

un cristian: Un spaţiu care nu e tocmai străin autorilor români, vezi traducerile din Cărtărescu, Nora Iuga, nu mai vorbesc de prezenţa Hertei Muller…
Iulia Dondorici: Da, sigur că nu e străin, însă literatura română e foarte slab reprezentată în Germania, chiar în comparaţie cu alte literaturi est-europene. Cu literatura poloneză sau cu cea maghiară, de pildă, nici nu suportă comparaţie. De fapt, se poate spune că abia apariţia primului volum din “Orbitorul” lui Cărtărescu în traducere germană a atras atenţia cu adevărat asupra literaturii române unor cercuri mai largi de cititori şi editori. Dar acesta este abia primul pas, iar pînă la impunerea literaturii române contemporane ca o mărime constantă pe piaţa de carte germană mai este un drum foarte lung.

un cristian: Petru Cimpoeşu a semnat un contract de impresariere sau v-a mandatat să-i căutaţi o editură în spaţiul german?
Iulia Dondorici: Exact, ne-a mandatat să căutăm o editură pentru romanele sale.

un cristian: Puteţi negocia doar traduceri sau şi apariţii în reviste, TV, radio, prezenţe la tîrgurile de carte?
Iulia Dondorici: Şi, şi.

un cristian: Lucraţi procentual (cotă parte din viitoarele contracte) sau pe sumă fixă?
Iulia Dondorici: Agenţiile serioase lucrează exclusiv procentual. Prin urmare, şi noi facem la fel. 10% din drepturile de autor. Se practică între 10 şi 20%.

un cristian: Concret, ce s-a obţinut pînă acum? (fără să dăm nume sau să anticipăm ce încă nu e parafat).
Iulia Dondorici: În privinţa romanului “Simion liftnicul” sîntem în discuţii cu cîteva edituri care ar fi interesate să-l publice.

un cristian: Cam cît de des comunicaţi cu autorul şi care sînt “termenele” şi “conditiile” lui? Bănuiesc că există, dincolo de orizontul de aşteptare şi o limită de aşteptare…
Iulia Dondorici: Sîntem în Berlin. De cîte ori e nevoie, depinde, uneori şi la citeva zile, alteori într-un interval de cîteva săptămîni sau chiar o lună, ţinem legătura. Se poate spune că există un interes pentru literatura română pe piaţa germană, mai crescut decît acum 2-3 ani, să zicem. Totuşi literatura română e un risc pentru editorii germani, de aceea se hotărăsc mai greu la început. Noi încercăm să facem cît mai mult PR pentru autorii noştri, şi editurile văd acest lucru cu ochi buni. Contractele sau întelegerile sînt pe un an, respectiv pe doi ani, şi se prelungesc de comun acord.

un cristian: Vă propuneţi nu doar să aduceţi autori români pe piaţa germană, ci să şi traduceţi autori de limba germană în România. Cam la cine v-aţi orientat dintre autorii germani?
Iulia Dondorici: Partea a doua e deocamdată mai mult în stadiu de intenţie. Personal aş vrea să traduc de pildă o scriitoare cum e Carmen Francesca Banciu, o scriitoare de limba germană din România, care la la ora actuală e foarte bine receptată în Germania. Dar există, de pildă, chiar volume individuale sau colective ale Grupului de Acţiune Banat, de pildă, care ar fi de interes major pentru istoria literaturii române şi care nu sînt accesibile decît în germană (şi astfel sînt ca şi inexistente, de fapt). Sau un roman foarte bun al Katharinei Hacker, “Die Habenichtse”, care a obţinut într-unul din anii trecuţi şi un foarte important premiu literar. De asemenea, autori mai vechi cum ar fi Christa Wolf nu sînt nici ei traduşi. Dacă tot a venit vorba de Christa Wolf, de pildă “Ein Tag im Jahr”, ultima ei carte importantă, ar fi extrem de interesantă şi pentru cititorii români, pentru că are de-a face cu experienţa comunismului în fosta RDG şi cu problemele tranziţiei. E foarte accesibilă şi, repet, ar fi interesant să o avem în româneşte, căci Christa Wolf are o privire şi o evaluare personală, extrem de critică, atît a trecutului (comunist), cît şi a prezentului şi a sistemului capitalist. Şi bineînţeles, lista ar putea continua, ne aştaptă o muncă de traducere extraordinară din germană, care ar trebui măcar începută. Mai ales că există şi programul de finanţare a cărţii germane al Institutului Goethe.

un cristian: Cum se lucrează cu autorul Petru Cimpoeşu?
Iulia Dondorici: E o muncă foarte plăcută şi am fost cu toţii entuziasmaţi că putem colabora. Are şi un umor deosebit.

un cristian: Vă axaţi doar pe autori români contemporani?
Iulia Dondorici: Nu. Ne vom ocupa şi de carte pentru copii şi carte de specialitate. De asemena, două autoare care pe mine mă interesează în mod deosebit sunt Lena Constante şi Jeni Acterian. Dar, sigur, literatura contemporană e foarte vie şi ne interesează în mod deosebit.

un cristian: Dacă tot sîntem în plin campionat european de fotbal, am să amintesc aici o fraza a unui antrenor, al ruşilor, care ar fi spus că-n afara timpului în care doarme, se dedică exclusiv jucătorilor pe care-i are la dispoziţie. Crezi că lucrul în echipă, cu autorul şi pentru autor, înseamnă şi o relaţie personală foarte bună cu acesta sau doar cu cărţile lui? Vă alegeţi autorii şi prin prisma carismei acestuia, nu doar a valorii cărţilor pe care el le scrie?
Iulia Dondorici: Absolut, şi o relaţie personală foarte bună cu autorul. Colaborarea autorului cu agentul este în primul rînd o relaţie bazată pe încredere. De aceea, noi şi luăm legatura cu autorii, în primul rînd, şi apoi cu editurile, care administrează licenţele de traducere. Prima condiţie e să credem în valoarea şi succesul posibil al cărţilor respective pe piaţa germană. Apoi luăm legătura cu autorul şi, dacă simţim că putem colabora, atunci ajungem repede la o înţelegere.

Iulia Dondorici, născută în Tîrgovişte, în 1979. Studii de filologie română, engleză şi germană la Bucureşti şi Berlin. Din 2004, doctorat pe tema „Imagini ale corpului în literatura românească interbelică“ la Universitatea Humboldt din Berlin. Numeroase articole şi recenzii în „Observator cultural“, „Literaturkritik.de“ şi „Aurora. Magazin für Kultur, Wissen und Gesellschaft“.

Nadine Lipp, născută în Timişoara, în 1979. Studii de filologie franceză, germană şi spaniolă la Göttingen, Toulouse şi Berlin. Colaborări la editurile Wallstein şi Matthes & Seitz Berlin. Colaboratoare la Wissenschaftskolleg zu Berlin şi la Colegiul Noua Europă, Bucureşti. Traduceri din franceză şi română.

iunie 15, 2008

Petru Cimpoeşu vine la Observator cultural (ediţia inaugurală a Formulei 1)

Filed under: Proiecte — miculftiriadi @ 4:00 pm

Chat cu scriitori români începe miercuri, 25 iunie, cu Petru Cimpoeşu.

Între 12.00-16.00, în redacţia Observator cultural puteţi intra în direct cu scriitorul.

Până atunci, aştept întrebări pe adresa un_cristian@yahoo.com sau, zilnic, între 13.00 – 15.00, la 0212308444

Formula 1 face parte din cele cinci „formule” de promovare pe care le veţi regăsi în proiectul intitulat generic „Literatura română scrie pe mine”. Dacă Formula 3 a fost deja „testată” (scriitori în oraş, varianta Sibiu: Doina Ioanid, Vasile Ernu şi Caius Dobrescu), cu celelalte vă veţi familariza în cel mai scurt timp. În redacţie sau în bar, pe hârtie sau pe net, video sau audio, cei mai importanţi scriitori români (şi nu numai) vor regăsi în aceste cinci „formule” un spaţiu în plus de vizibilitate.  

iunie 3, 2008

Mihail Vakulovski – tiuk (unsprezece pentru „11”)

nEURO amintiri

 

Am multe, foarte multe amintiri legate de fotbal, am multe, multe ore – poate se adună ani – de jucat şi privit fotbal. Ţin minte unde am văzut toate finalele campionatelor europene, mondiale, toate finalele din Liga Campionilor, Cupa Cupelor şi Cupa UEFA, îmi amintesc şi cu cine am văzut meciurile importante (sau nu) ale naţionalei României, şi starea aia de bucurie sau… din contra, de furie, ciudă, ură, neputinţă, frustrare… Trăiri şi întîmplări la victorii şi – mai ales – la înfrîngeri. Ne uitam la meciul României cu Suedia de la CM din 1994 într-un cămin studenţesc. Era rîndul administratorului să aducă vin şi la începutul meciului ne-a turnat cîte un pahar şi cînd a ajuns la soţia sa, aia a spus: „Voi cinsti cînd va cîştiga România!” Ştiţi cum s-a terminat meciul… Era mare concentrare, mare nervozitate, am sperat pînă-n ultimul moment, iar cînd s-a încheiat meciul, administratorul s-a dus aţă la nevastă-sa şi i-a tras una la ureche cu cuvintele: „Din cauzna ta!” Pe Eurosport e chiar acum meciul U.R.S.S. – Camerun, îmi amintesc cum, după vreo 15 minute din prima repriză, Ion a zis: „M-am săturat de Henţ ăsta, numai el joacă”, iar la sfîrşitul meciului a întrebat: „Dar care-s ai noştri?”. A fost 6 – 1, africanii din cămin ziceau”Blat fost”, că antrenor la camerunezi era rusul Nepomneaşcii.

 

Începe imediat CE din Austria şi Elveţia. Am nimerit în grupa C, cu echipe foarte, foarte bune – Olanda, Franţa şi Italia – dar tragem nădejde. Cu Franţa jucăm pe 9 iunie (meciul cu nr. 5), cu Italia – pe… 13, meciul 13, cu Olanda – pe 17 iunie (meciul 21) şi sperăm să nu fim nevoiţi să pierdem din adrenalină pînă la meciul 13 în oglindă – 31… Avem şi exemplul naţionalei Danemarcei, care şi-a adunat fotbaliştii de pe plajele lumii şi au cîştigat CE, avem exemplul fotbaliştilor greci, cărora nimeni nu le da nici o şansă şi au devenit campioni europeni, chiar la precedentul CE (eram pe plaja de la Cap Aurora la acea finală).

 

Începe Campionatul European de Fotbal din Austria şi Elveţia, am amînat totul şi toate, aşteptăm să înceapă o dată primul meci, de pe 7 pînă pe 29 iunie îs cam ocupat. Trăiesc momentul, adun amintiri fără să-mi dau seama. De naţionala României depinde dacă aceste amintiri vor fi frumoase sau dureroase.

Euro Tiuk!

 

Un prieten din perioada studenţiei zicea că trăieşte de la campionatul european la campionatul mondial de fotbal. Mai spunea că dacă n-ar exista aceste două campionate viaţa lui n-ar mai avea nici un rost. Nu era nici pe departe un emo, nu era deprima(n)t, era din „familie bună”, cu „origini sănătoase”, olimpic la fizică, puternic şi super inteligent şi citea mai multe cărţi decît majoritatea filologilor (şi mai bune – nici acum nu mi-ai întors vol. V din Bulgakov (exact ăla cu „Maestrul şi Margareta”), că de la „Lucrurile” lui Perec şi restul mi-am luat rămas bun!). Probabil că acum, cînd campionatul stă să înceapă, Fizi îşi face toate planurile în funcţie de orarul meciurilor, respinge ofertele de vacanţă, nu-l mai interesează nici măcar de ce fetelor le cresc aşa tare… ştiţi voi…, nu mai udă florile din terase cu şampanie, nu mai cumpără de zece ori aceeaşi ciocolată pentru tînăra vînzătoare, nu se mai ceartă de la diferenţa dintre vid şi vacuum, nu mai pleacă spre cămin cu umbrela de la masa de la bar, nu-l mai pune pe Cuţu să-i aleagă o gagică, nu se mai simte obosit ca un cal şi nu se uită toată ziua în tavan… pentru că începe campionatul! Sincer, şi eu ţin minte unde şi cu cine am văzut finalele campionatelor europene şi mondiale şi din Cupa Campionilor, de exemplu, şi eu am amînat tot între 7 şi 21 iunie, şi eu trăiesc de la campionat la campionat… Alţii trăiesc de la un tîrg de carte la altul, alţii – de la vacanţă la vacanţă, de la concediu la concediu, de la o vizită acasă la alta, de la un album al formaţiei preferate la următorul album, de la weekend la weekend, de la festival la festival, de la carte la carte şi tot aşa…

 

Şi ce mai facem în afara aşteptării unor astfel de momente care ne dau speranţă? Păi… chiar bine, văd. Văd tot mai multe femei – cunoscute şi necunoscute – gravide, ăsta e un semn care ar trebui să ne încurajeze (asta dacă nu e vorba de inconştienţă, totuşi). A reînceput şi sezonul nunţilor, se mai sparg găştile, se formează familii, prietenii mei se însoară unul cîte unul… cred că şi Fizi între timp şi-a găsit perechea. Cred că se uită acum amîndoi la un film (chiar dacă el e cu gîndul la campionatul care se apropie cu viteza gîndului). Hai România!

 1.Să-ncepem cu luna de miere. Cum e? Cîte meciuri ai văzut în luna de miere?

Să-ţi spun că înainte de cununia civilă (ziua de naştere a miresei) am fost la serviciu şi că în ziua cununiei religioase, ziua nunţii, am redactat o revistă? I-am zis Carminei că n-a existat un borcan cu miere şi de aceea mierea nu se va termina niciodată.

Am văzut muuuuuulte meciuri – nu doar de fotbal; nu cred c-am pierdut vreun meci important. Mă uit – din copilărie, împreună cu tata şi, mai tîrziu, şi cu frate-meu – la majoritatea meciurile din CM, CE, Cupa Campionilor, UEFA, CM de juniori… M-am şi întrebat – demuuuult – de ce pierd atît de mult timp cu sportul. Nu rămîi cu aproape nimic în urma acestor vizionări, dar e vorba de plăcerea aceea de moment… mulţi scriitori scriu pentru starea din timpul scrierii, chiar dacă poate că nu-şi dau seama de asta. Chiar acum mă uit şi la un meci şi în acelaşi timp (îţi) scriu.

 2. Eşti un microbist înrăit. Carmina ce zice de asta?

Nu-s un fan înrăit şi n-am fost niciodată aşa ceva, n-aş putea urî un om pentru că ţine cu echipa adversă sau ceva de genu’. Pentru mine sportul trebuie să fie un exemplu: corectitudine, fair play, hedonism, cavalerism, umanism, mod sănătos de a trăi, a gîndi, a te purta în viaţă. Tot sportul m-a învăţat lucruri dure şi crude despre viaţă, din păcate. Eram la o competiţie de lupte libere, într-o finală importantă pentru mine atunci, să fi fost prin clasa a VI-a. Tata era în sală. L-am simţit pe adversarul meu mult mai slab, din toate pdv, şi am încercat toate procedeele, inclusiv unele pe care nu le învăţasem încă la antrenamente, dar le văzusem la alţii în timpul competiţiei. Chiar cînd trebuia să se termine lupta l-am aruncat peste mine şi arbitrul a fluierat. Aşteptam relaxat şi mîndru decizia oficială, doar că arbitrul (care era… unchiul celuilalt, asta am aflat mai tîrziu) a ridicat mîna ăluia. Am smuls scaunul de sub fundul antrenorului meu şi l-am fugărit pe arbitru prin sală, strigînd că „nu-i dreptate”. Cînd am ajuns în dreptul lui tata, tata m-a oprit, zîmbind. „Ce rîzi?” – „Tu abia acum afli?”…

Am practicat şi mă uit la TV la multe sporturi. Carmina a făcut handbal, ştie despre ce e vorba în propoziţie. Cînd alerg, uneori merge cu mine, cu bicicleta, cînd mă antrenez (în sufragerie) – citeşte sau face ceva la computer (în dormitor), la baschet ne ducem împreună, de multe ori se uită cu mine la meciuri.

 

 3. Cele mai tari meciuri… suspans, dramatism. Să nu-mi spui despre finala din 99, că pare meciul unei generaţii…

Cel mai tare meci „românesc” cred că e România – Argentina de la CM din 1994. Cel mai dramatic meci – pentru mine – e sfertul de finală de la CM din SUA din 1994: România – Suedia. Pentru alţii poate că e finala Ligii Campionilor din 2004: Liverpool – Milan. Pe alţii poate că i-a durut foarte tare Bayern Munchen – Manchester United din Champions League 1999. Pe alţii cred că încă-i doare rău de tot Anglia – Croaţia, meciul care i-a lăsat în afara CE (care începe peste cîteva zile) pe englezi. Un campionat european fără englezi e ca un campionat mondial fără brazilieni?

 4. Cei mai buni fotbalişti români? (11?)

 De obicei nu fac topuri din astea, dar hai să ne jucăm: Hagi, Lăcătuş, Dobrin, Balaci, Duckadam, Belodedici, Mutu, Gheorghe Craioveanu, Ilie Dumitrescu, Gheorghe Popescu şi Tiberiu Ghioane, braşoveanul de la Dinamo Kiev.

 5. Un arbitru preferat?

Doar Pierluigi Collina.

 6. Antrenori pe care i-ai angaja la echipa ta ideală?

Valeri Lobanovski dintre antrenorii străini. Dintre români – Mircea Lucescu forever.

 7. Jocul video preferat?

Nu mă joc la comp (am încercat doar două jocuri: fotbal şi curse), prefer jocurile pe bune.

 8. Mergi la meciuri la Braşov? Ai scrie ceva pentru vreo galerie?

Da, da’ nu la fotbal. Ultimul meci la care am fost e finala Cupei Cupelor la handbal feminin. Aş scrie mai degrabă despre decît pentru cineva/ceva…

 9. Cea mai mare deziluzie a fotbalului…

Cînd am venit în România ţineam cu Steaua (dintre echipele româneşti). Cînd am văzut Steaua (era Steaua lu’ Gigi & Piţi) m-am răzgîndit subit… La fotbalişti mă enervează mult prea multe, mai ales dacă-i compari cu hocheiştii, luptătorii sau rugby-ştii, de exemplu. Fragili, fiţoşi, simulanţi, destul de inconştienţi şi cam prostănaci şi prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul. Mă enervează şi faptul că nici măcar sportul nu mai e cinstit şi asta se vede cel mai tare în fotbal, unde fotbaliştii sunt doar marfă şi banul face legea pe faţă.

 10. Goluri pe care le visezi noaptea…

Visez foarte mult, dar nu-mi amintesc să-mi fi venit în vis vreun gol, doar marcate de mine (nu neapărat cu mingea – cînd eram foarte, foarte mic m-am trezit lovindu-l pe tata cu piciorul în cap, ţipînd GOOOL!).

11. Echipa scriitorilor preferaţi (ca sa inchei cu ce mi-ai spus azi)

Ion Creangă, Eugene Ionesco, Urmuz, Matei Vişniec, Alexandru Vakulovski, Ştefan Baştovoi, Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu, Iulian Fruntaşu, Mitoş Micleuşanu şi aş coopta în „naţională” şi un super traducător din toate limbile lumii care ar avea exact gusturile mele şi ar traduce exact ce mi-ar fi plăcut să traduc eu:).

 

 

Mihail VAKULOVSKI s-a născut pe 10 august 1972 în URSS. În 1994 absolveşte Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova, în 2002 îşi susţine doctoratul la Universitatea Bucureşti. Autor al cărţilor: “Nemuritor în păpuşoi” (poezie, Ed. “Arc”, Chişinău, 1997, grafica – Mihai Bacinschi; ediţia a II-a – la editura Vinea, Bucureşti, 2006), “Nicolae Manolescu” (monografie, Ed. “Aula”, Braşov, 2000), “Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie” (poezie, cu un comentariu grafic de Dan Perjovschi, “Biblioteca de Poezie”, Bucureşti, 2002), “TU”, cu Alexandru Vakulovski (ilustraţia copertei – Dan Perjovschi, “Biblioteca de Poezie”, Bucureşti, 2002)., “Tatuaje” (poezie, Ed. Vinea, Bucureşti, 2003, coperte – Dan Perjovschi), „odada” (poezie, Ed. Vinea, Bucureşti, 2004, coperte – Ştefan Baştovoi), „Holocaustul evreilor români (Din mărturiile supravieţuitorilor)” (istorie recentă), Ed. Polirom, Iaşi, 2004, „Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene” (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), „ИЛЬ ПЛЁ” (poezie, Biblioteca Argeş, Piteşti, nr. 12, aprilie, 2006). Prezent în mai multe antologii din ţară şi din străinătate. Traducător din literatura rusă (Vladimir Vîsotski, Bulat Ocudjava, Daniil Harms, Marina Vlady, Victor Erofeyev, Vladimir Sorokin, texte din muzica rock, etc.). Premiul Uniunii Scriitorilor & Premiul SOROS pentru “Nemuritor în păpuşoi” (1997), Marele Premiu Underground Literar pentru Management Cultural Performant (2001), Premiul Underground “Zona alternativă” pentru “Biblioteca Tiuk!” (2002). Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) şi al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Fondatorul şi realizatorul revistei web “Tiuk!” (www.tiuk.reea.net). Site: http://vakulovski.boom.ru/. Blog (jurnal live & albume foto): http://vakulovski.livejournal.com/. Actualmente este redactor la „Sunete”, redactor şef al revistei Zile şi Nopţi (Braşov, Ploieşti) şi realizatorul Tiuk! (k-avem kef).

 

 

 

mai 26, 2008

Igor Mocanu – editura Cartier (unsprezece pentru „11”)

Filed under: camera literară foto,Proiecte,unsprezece pentru "11" — miculftiriadi @ 9:07 pm

Igor Mocanu – a debutat cu articole de critică literară în Observator cultural şi cu proză în revista craioveană Mozaicul. Colaborează cu articole de critică literară cu revista Observator cultural şi cu postul Radio România Cultural, cu articole de teorie şi istorie literară cu revista aLtitudini şi cu proză pe site-ul revistei Tiuk!. Rubrici de critică literară în revistele Noua literatură („Drafturi critice”) şi în Contrafort („Lecturi pre limbul meu”). A fost editor la revista Noua literatură în perioada 2006-2007. În prezent, PR la Cartier.

DOBLEZERO (inedit)

Igor Mocanu

 

pajuri, cîrtiţe, regionalism, cenzură, gladiatoristică, flori dalbe, ruralism, cumpănă, cocoşul roşu, captivii semianalfabetismului, lampa şi oglinda, luministul, marea sarmaţiană, preludiul bucuriei, metafizică, magdeburg, ispita occidentului, conflictul biografiilor, mirifica inconştienţă, frica de diferenţă, poezia de după poezie, partida cvasifeministă …toate astea pînă cînd?

 

Dacă priveşti sculpturile lui Alberto Giacometti din anii ’50 – ’60, Bărbat mergînd, Piaţa sau Palatul, nu ai cum să nu remarci o anume fragilitate particulară a obiectului de artă care vine înspre tine, impunîndu-se cu toată forţa şi cerîndu-ţi o interpretare grijulie, oarecum paternă. Micile figurine gri-argiloase, desprinse parcă din cursul lent şi molcom al unei lumînări de ceară care arde încet, ignorînd ironic dar trist forţa monolitului, ţin şi acum loc de ceea ce îmi amintesc atunci cînd mă gîndesc la cultura basarabeană. Mi-am amintit încă o dată de sculpturile lui Giacometti cînd, pe la începutul anilor 2000, Editura Arc iniţia un proiect ambiţios de a edita patru antologii ale literaturii din Republica Moldova. Proza, poezia, teatrul şi critica literară s-au văzut, rînd pe rînd, antologate pe genuri. Şi dacă despre proză, poezie ori teatru, sau măcar despre unii – majoritatea – autori din acele antologii am putut citi cînd în România literară, cînd în altă parte, despre volumul de critică nu s-a scris aproape nimic, cu excepţia textelor de clapă de pe site-urile librăriilor online.

Volumul cuprinde texte din 31 de autori, este prefaţat de criticul Eugen Lungu şi postfaţat de Ion Bogdan Lefter. Eugen Lungu explică rostul unei asemenea antologii în Spaţii şi oglinzi prin nevoia de a vedea ce rămîne valabil dintr-un secol de produse culturale, deşi – continuă acesta – se poate spune cu greu dacă există o tradiţie a eseului/ criticii literare. De la Constantin Stere şi Alexandru Robot pînă la Dorina Bohanţov şi Iulian Ciocan, trecînd prin George Meniuc, Vasile Vasilache ori Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, Leo Butnaru, tradiţia criticii literare şi a eseului dintre Prut şi Nistru este una cu atîtea feţe cîţi autori. Există, desigur, mari teme comune, mari subiecte, mari ce vreţi voi, dar acestea ţin mai degrabă de mersul lucrurilor într-o cultură decît de voinţa autorilor lor şi se numesc metaforă epistemologică, după expresia lui Umberto Eco. Cît de reprezentative sînt textele selectate pentru antologare şi, mai ales, prin ce se individualizează fiecare autor, iată două întrebări bune de început lectura acestei cărţi.

Din colecţia Constantin Stere, Eugen Lungu a selectat textele „Omul perfect” (1894-1921) şi Limba şi geniul naţional (1936). „Omul perfect” este un concept pe care, la vremea aceea, Stere îl atribuia modelului uman de ţăran fără un prea mare grad de civilizaţie însă creditat cu o moştenire ancestrală de cultură aproape ereditară. Dar aceasta era mai mult o idee politică a lui Constantin Stere cu care venea din lecturile, pe de o parte, din George Coşbuc, iar pe de altă parte din sociologul Wilhelm Wundt. Acest fapt se vede mai bine în cel de-al doilea eseu în care „limba şi geniul naţional” sînt tratate drept coordonate ale artei. Prin aceste două coordonate, arta achiziţionează o dimensiune naţională care trebuie înţeleasă ca atare. Despre un eventual dialog cu alte culturi prin această achiziţie, Constantin Stere nu spune mai nimic. Tot e mai bine decît, ca Nicolai Costenco să pledezi pentru o „necesitate” intolerantă a unui „regionalism cultural”, în Necesitatea regionalismului cultural (1937), unde porneşte de la un studiu al lui Sabin Manuilă, Ştiinţa de carte a populaţiei României, pentru a dezvolta ideea unui progres al coeficientului culturalizării prin resurse regionale, printr-un altoi indigen, orice element alogen fiind considerat, fără discuţii, „venetic”.

Mult mai deschise şi, prin asta, încă degustabile astăzi, sînt textele lui Alexandru Robot, Vasile Coroban şi Bogdan Istru. Primul vorbeşte despre simbolismul inedit din textele lui Ştefan Petică, în Ştefan Petică (1934). Într-un al doilea eseu, Pajurile mizeriei chişinăuiene (1935), Alexandru Robot pictează un tablou sumbru al Chişinăului interbelic, vorbind despre corbii care ajunseseră să vîslească prin aer oriunde, la orice oră şi identificînd în figura corbilor o metonimie a culturii din acel timp. Sugerează că poate ar fi mai adecvat ca pe drapelul acelei provincii să figureze un corb, nu un cap de bour. În Cealaltă faţă a prozei, Mihai Zamfir îl plasa pe prozatorul Alexandru Robot, prin Music Hall, în familia Interiorului al lui Constantin Fîntîneru şi a Pensiunii Doamnei Pipersberg al lui H. Bonciu, toţi trei fiind vegheaţi de „maestrul din umbră” Max Blecher.

Cel de-al doilea, Vasile Coroban, discută despre personajele lui Cervantes şi comic, în Note despre comic în Don Quijote (1966). Comparatist de profesie şi citîndu-l la tot pasul pe Visarion Grigorievici Belinski, acesta avansează ideile că romanul lui Cervantes ar fi, de fapt, un roman realist şi că nota comică ar rezulta nu din prezenţa, cu tot ce înseamnă ea, lui Sancho Panza în viaţa lui Don Quijote, ci din felul interacţiunii Cavalerului Tristei Figuri cu această prezenţă. Al treilea, Bogdan Istru, întreprinde o scurtă analiză a poeziei războiului, în De la Apolinnaire la Camil Petrescu (1940).

Venind mai încoace, spre anii ’50, eseul critic achiziţionează, prin Imaginea în artă (1940) a lui George Meniuc, care făcuse şcoală cu Tudor Vianu la Universitatea din Bucureşti, o nouă preocupare, cea pentru receptarea produsului artistic. Receptarea şi înţelegerea profundă ale unui fapt artistic s-ar produce – în viziunea lui George Meniuc – printr-un proces de vizualizare, de figurare a reflexului căpătat în timpul interacţiunii cu acel fapt. Un al doilea text al lui George Meniuc în antologie este Jurnal. XIV (1967) în care transcrie o scrisoare primită de la Tudor Arghezi.

Dacă de Vasile Vasilache nu aţi auzit, de Povestea cu cocoşul roşu sigur aţi auzit. El a scris-o. În eseul Istoria, o cîrtiţă (1996) –iarăşi parabolă animalieră – îşi aminteşte cu autoironie amară o întrebare a lui Balzac – dacă ar dispărea Franţa, printr-o pagină din Comedia umană şi-ar mai aminti cineva oare că au existat francezi? – sugerînd că Republica Moldova stă gata să împlinească sensul acestei întrebări. Vladimir Beşleagă povesteşte peripeţiile mai mult tragice decît comice prin care a trecut romanul său Zbor frînt, dar şi alte cărţi semnate de el, de-a lungul perioadei sovietice, analizînd perfidia cenzurii, în Cenzura în totalitarism: o absenţă omniprezentă (2000). Eseul „Luceafărul”, la un sfert de veac (1986) al lui Serafim Saka nu e despre Hyperionul lui Eminescu, ci despre instituţia teatrului în Republica Moldova, în speţă despre teatrul Luceafărul şi starea deplorabilă în care acesta s-ar afla. În Încă o dată despre puterea şi slăbiciunile scriitorului în faţa puterii (1996) vorbeşte despre „gladiatoristica” poreclită tranziţie şi despre demagogia puterii democratice, ca încercări la care este supus şi cărora trebuie să le facă faţă omul de cultură.

Prin textele Elizei Botezatu, dar şi prin cele ale lui Ion Ciocan sau Mihai Cimpoi, putem spune că ia formă obiectivă critica literară basarabeană ca disciplină aplicată. În Ultimul Meniuc (I) (1994), Eliza Botezatu recurge la o relectură a operei poetice a lui George Meniuc prin prisma textelor din anii ’70 – ’80, Florile dalbe (1979), Toamna lui Orfeu (1983) şi Cîntec de oastea lui Igor (1987), vorbind despre dimensiunea livrescă a creaţiei, despre mitologic şi faptul de cultură ca parametri discursivi ai textelor. Oarecum pe aceeaşi direcţie metodică se plasează Ion Ciocan abordînd coordonatele cultural-rurale din Povestea cu cocoşul roşu al lui Vasile Vasilache, în Depăşirea „ruralismului” (2000). Mihai Cimpoi însă se arată preocupat în eseurile sale, Căderea în cerc (1999) şi Cumpăna, simbol al centrării (2000), de poezia modernă ca labirint, ca închidere, pornind de la Mallarmé, sau de imaginea cumpenei cu două ciuturi ca simbol al dimensiunii româno-basarabene a fiinţei, dacă există aşa ceva, scoţînd în evidenţă faptul că românul din Republica Moldova ar fi singurul care nu cunoaşte angoasa în faţa golului existenţial, iarăşi, dacă există aşa ceva.

Apropiindu-ne acum de anul ’89 şi depăşindu-l, textele urmează traiectoria dată de teme precum: identitate, condiţia intelectualului, condiţia culturii, limba în care se scrie. Gheorghe Mazilu, în Singurătatea şi creaţia (1989), vorbeşte despre singurătate şi creaţie ca metode şi daturi necesare ale condiţiei scriitorului, în pofida unor aspecte ireconciliabile care însoţesc acest binom. Salvarea prin cultură – o şansă a popoarelor sărace (1997) al lui Nicolae Dabija este un text aprins despre primatul culturii în contextul dezvoltării economice naţionale slabe, criticînd kitschul cu hore şi sîrbe alimentat de mass media şi invitînd la încercarea de eradicare a urmelor oricărui homo sovieticus. Un pic mai calm, Andrei Ţurcanu aduce o critică, în Captivii semianalfabetismului (1995) şi în Celula suferindă (1995), daunelor cauzate de propaganda sovietică asupra nivelului intelectual din Republica Moldova, întrevăzînd o soluţie în depăşirea stării de excepţie istorică postsovietică.

Eseul lui Leo Butnaru inaugurează în Republica Moldova dezbaterea din jurul conceptului de poezie care începuse la începutul anilor ’90 în România. Lampa şi oglinda (1991) este despre tipul de polemică insană şi diletantă din jurul conceptului de poezie ajunsă în contextul raportului tradiţie – modernitate. Sergiu Pavlicencu vine cu o aplicaţie a conceptelor teoreticianului rus al avangardei, Leonid Andreev, pe volumul Omul aproximativ al lui Tristan Tzara, în Tristan Tzara sau ipostazele Omului aproximativ (1998). Valentina Tăzlăuanu, în Dramaturgia faţă cu noua paradigmă culturală (2000), întreprinde o trecere în revistă a dramaturgiei basarabene postbelice (Ion Druţă, Dumitru Matcovschi, Ion Puiu), apoi analizează teatrul contemporan (Aureliu Busuioc, Radu Ştefan Întîiul şi Ultimul, Val Butnaru, Iosif şi amanta sa, cu aluzie la Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann, Constantin Cheianu, Luministul, „o parodie a exploziei turistice” care a copleşit estul după căderea Cortinei de Fier, Nicolae Negru, Revine Marea Sarmaţiană şi ne întoarcem în Carpaţi, în care acţiunea se derulează într-un ospiciu), scoţînd în evidenţă revirimentul spre antiteatru din ultima vreme al acestuia. Un soi inedit de remeber critic este George Meniuc sau întoarcerea în Ithaca (1993) al lui Arcadie Suceveanu. Acesta aminteşte prieteniile de tinereţe ale lui George Meniuc cu Geo Dumitrescu, Constantin Tonegaru sau Ovidiu Bîrlea, luîndu-şi totodată libertatea de a-l plasa pe George Meniuc în fruntea listei avangardei basarabene, dacă a existat vreodată aşa ceva. În Emisferele de Magdeburg (1993) examinează „corelaţia dintre tradiţie şi inovaţie” în cultură.

Spre sfîrşitul anilor ’90, temele şi preocupările care începînd cu 1989 monopolizaseră dezbaterea intelectuală din Republica Moldova, revin de data asta în textele criticilor contemporani sub formă de concluzii şi soluţii. Vasile Gârneţ vorbeşte în Ispita Occidentului (1998) despre condiţia precară a intelectualului basarabean, propunînd „ispita” Occidentului drept soluţie la criza postsovietică. În Conflictul biografiilor (1999) Vasile Gârneţ subliniază că e necesar să se înţeleagă conflictul dintre generaţiile mai vechi de scriitori cu noile generaţii ca pe un conflict al biografiilor funciar incompatibile fără o revizuire critică a primilor. Nicolae Popa descrie, în Însingurarea scriitorului de limbă română (1994), starea tot mai acută de izolare a scriitorului de limbă română într-o ţară de cititori etnic minoritari sprijiniţi de un guvern prorus. Constantin Cheianu aka Daniel Boignet simulează într-un eseu foarte critic – Mirifica inconştienţă (1995) – vizita unui parizian în Republica Moldova care va scrie un articol în Le Figaro despre ce a văzut aici. Însă punctul pe „i” îl pune textul lui Vitalie Ciobanu, Frica de diferenţă (1997), în care se întreabă dacă nu cumva este vorba, în dialogul România – Republica Moldova, de o frică identitară? Aceea de a fi diferit în Republica Moldova afirmînd că eşti român şi în România, afirmînd că eşti basarabean. În Ce este cultura pentru mine? (2000) vorbeşte despre ce ar trebui să fie cultura în genere pentru un intelectual (basarabean).

Dar nu numai temele şi preocupările sociale şi de mentalitate cunosc revirimentul de care vorbeam mai sus. Critica şi teoria literară urmează acelaşi traseu. Pornind de la o idee a lui Jean Paul Sartre, aceea că „tehnica romanescă trimite la psihologia romancierului”, Alexandru Burlacu analizează procedeele naratologice din proza lui Vasile Vasilache ca premiză pentru înţelegerea psihologiei auctoriale, în Tehnica narativă în Povestea… lui Vasile Vasilache (1997). Maria Şleahtiţchi vorbeşte despre „alteritate ca sumă a proiecţiilor naratoriale” la Gheorghe Crăciun, în Jocul alterităţii în romanul românesc optzecist (2000). Postmodernitatea ca loc de investigaţie critică îl preocupă şi pe Nicolae Leahu în tema erosului la Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Marta Petreu, Lucian Vasiliu, Gheorghe Izbaşescu, Emil Brumaru, în eseul Erosul postmodern (2000). Cu un an înainte, Emilian Galaicu-Păun întreprindea, printr-un soi de critificţiune – critică amestecată cu pagini de jurnal -, o analiză a poeziei postmoderne în genere, în Poezia de după poezie (1999). „Evul Mediu dansînd rock’n roll” (1999) este un text despre poezia recentă a lui Arcadie Suceveanu. Despre natura patriarhal-normativă a canonului literar şi inflexiunile prozei feminine în acest context, vorbeşte Iulian Ciocan în Canonul faţă cu partida cvasifeministă (2000), analizînd texte de Gabriela Adameşteanu, Marta Petreu, Adriana Bittel, Elena Gromov-Marinescu, Magda Cîrneci, Silvia Obreja, Irina Şipeţean. Lucia Ţurcan urmăreşte evoluţia şi schimbările conceptului de „livresc” de la antici la postmoderni în Avatarurile livrescului (1999).

Prin Ioan Mânăscurtă cu Metafizică (1987) şi Minunea de a-l avea (1999), şi prin Dorina Bohanţov cu al său Corporalitatea parfumurilor (1999), eseul basarabean împrumută nuanţa panseului şi alunecă în meditaţie.

În Literatura/ critica basarabeană: izolare şi sincronizare, postfaţa volumului, Ion Bogdan Lefter îşi punea următoarea întrebare: dacă am observat că în interbelic şi în contemporaneitate critica basarabeană este perfect sincronă cu cea din România, şi dacă am căzut de acord că din breşa sovietică nu ne rămîne mare lucru iar ceea ce ne rămîne seamănă izbitor de mult cu ce se scria în România, nu înseamnă oare că, „literatura/ critica basarabeană”, aceste sintagme, de fapt, nu au sens? Îi voi răspunde.

Au sens în măsura în care intelectualitatea, scriitorii, criticii, profesorii au foarte mult de lucrat cu cititorii din Republica Moldova, au un public de educat. Nu ca eventuală elită, ci ca facultate profund umană de a pune pe picioare un dialog, de a împărtăşi semenului tău bucuria de a fi cunoscut şi înţeles ceva frumos şi elevat. Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit din nou de sculpturile lui Alberto Giacometti.

 

Eseuri, critica literară,

Selecţie, studiu introductiv şi note biografice de Eugen Lungu,

Postfaţă de Ion Bogdan Lefter,

Colecţia „Literatura din Basarabia în secolul XX”,

Editura Ştiinţa – Arc, 2004, 431 p.

ianuarie 11, 2008

„pana mea” la Craiova (4)

Filed under: camera literară video,Pana mea,Proiecte,Reviste — miculftiriadi @ 7:23 pm

Parcă niciun număr nu a fost aşa de greu ca nr. 4 din „pana mea”. Nu mă plâng, fireşte, proiectul trebuie dus până la capăt. Şi va fi dus, fără îndoială. Deocamdată, cu turul României s-a ajuns la Tg. Jiu, Craiova şi Slatina. va urma

decembrie 7, 2007

e-dvd-ura!!!!!

Filed under: Proiecte — miculftiriadi @ 8:54 pm

După etc, carmen şi no name, colecţii specifice (debut, carnete ale studenţilor de la Litere Bucureşti sau ale unora care aveau tangenţă cu facultatea şi o colecţie de „nume grele”, cu riscurile şi problemele inerente) anunţ deschiderea colecţiei de dvd-uri. Noua colecţie se va numi e-dvd-ura (o editură de dvd-uri), o colecţie ce prefigurează viitoarea editură pe hârtie.  Ca şi celelalte proiecte, nu costă nimic. Manopera, filmările şi poveştile intră în ceea ce am numit de la început respectul pentru scriitorul român. De-acum mă voi limita la scriitorii români care merită. Din toate punctele de vedere. Prima strigare! Am propria listă, dar aştept propuneri.

Tu ce vrei, tată, de la o editură?

Filed under: Proiecte — miculftiriadi @ 3:07 pm

Sondaj printre scriitori.

În ce condiţii v-aţi scoate cartea la o editură? (nu uitaţi să pomeniţi de onorariu, tiraj, copertă, plata drepturilor de autor, durata contractului şi obligativităţile de promovare). Adică, ce vreţi de la o editură? (În caz că vreţi ceva). Se-anunţă răspunsuri incitante. Să vedem cine licitează mai mult.

octombrie 24, 2007

no name fest

Filed under: Proiecte — miculftiriadi @ 10:00 pm

no name fest 

no name fest

(editie inaugurala 26-28 octombrie 2007, Club A, Bucuresti)

Dedicata mijloacelor alternative de expresie literara si vocilor “neoficiale” ale noii literaturi, manifestarea va propune trei zile pline de l-i-t-e-r-a-t-u-r-a, video-poeme, audio-books, experiment, performances, recitaluri, prezentari de bloguri & reviste culturale independente si noi proiecte editoriale [no name, melciclopedia, tz-shirt].

Iata si programul:

Vineri, 26 octombrie

Moderator: Razvan Tupa

17.00 – Expozitie foto’n pana mea – Cimitirul scriitorilor romani (I) – Claudiu Isopescul

17.30 – Deschiderea festivalului

17.45 – Performance sms/email cu Ovia Herbert si Medeea Iancu

18.00 – Efectul de seara – cu Mitos Micleusanu, Grigore Soitu & slide-show retrospectiv  (videoproiectii);

18.15 – Videoproiectie – Mugur Grosu & George Vasilievici [Cazul Hamangitza, 2001]

18.30 – Mugur Grosu show – Tz-shirt/ walkin’ media sources – licitatie de tricouri

19.00 – Recital – Cosmin Perta si Grigore Soitu

19.15 – Lansare “no name” (proiect editorial al lui Un cristian si Cosmin Ciotlos)

19.45 – Recital – SGB si Adrian Georgescu

20.00 – Lansare “Pana mea” (nr. 3), videobook Mandala (Oana Catalina Ninu)

20.30 – Recital Doina Ioanid

 
Sambata, 27 octombrie

Moderator: Mihail Vakulovski

17.00 –Stand up poetry – Atelier de creatie “Poezie in viata” cu Nina Vasile: instalatie cu poezie / expozitie de  poeme-obiect; exercitii de miscare a poeziei in Club A

17.30 – Recitaluri – Cristina Ispas & Sorin Despot

17.45 – Melciclopedia (proiect editorial) – Iulian Tanase & friends

18.15 –  Hyperliteratura – lansare audiobook

18.45: Tiuk! – lansare nr.17, cu Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Carmina Trambitas, Nick Fagadar, Mihnea Blidariu, Mitos Micleusanu, Un Cristian etc.

19.15 – Recitaluri: Cosmin Dragomir & Livia Stefan


 

Duminica, 28 octombrie

Moderator: Cosmin Dragomir

17.00 – Bookblog – dezbatere: “Autoritatea blogurilor culturale”, cu Andrei Rosca

18.15 – Egophobia – lansarea nr.16 (nr. dedicat lui Stefan Manasia)

19.00 – Videoproiectii & videopoeme  ( Razvan Tupa, Gelu Vlasin, Mugur Grosu, Cristina Ispas, Andrei Ruse, Gabi Mancu, Carmen Vidu, Laurentiu Enache si Iulian Tanase).

Organizatori: Un cristian, Oana Catalina Ninu, Ovia Herbert si Mugur Grosu

Parteneri: Radio Guerrilla, Radio Alternativ, Oops Media, 24FUN

septembrie 30, 2007

Constantin Vică – lăsându-l liber pe cel din spatele meu

din carnetul (din liceu) carmen – kirtil erezii pentru fiinţe mici (martie 2002)

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.