uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

Ianuarie 26, 2009

Iulian Băicuş – studiu de caz: blog de universitar român

Filed under: Rebut star,replici — miculftiriadi @ 2:04 pm

M-a stîrnit domnul Băicuş, aşa că am avut răbdarea să iau la rînd toate postările blogului Poiana lui Mayuma. Iată ce-am descoperit, în ce mă priveşte (linkurile e posibil să nu mai funcţioneze, distinsul autor ameninţă cu ştergerea blogului, aşa că le-am salvat pentru un studiu de caz special):

Pana mea, a ta şi a cui o citi-o (07.05.07)

„Un Cristian m-a informat că ar fi apărut deja primul număr din revista Pana mea. Titlul e ciudat rău, şi de cumpărat se poate cumpăra la librăria din faţa muzeului Literaturii. Oricum Cristian e un soi de Saşa Pană al Cenaclurilor de la Litere, e singurul editor de reviste de avangardă, al colecţiei No name, al unor antologii etc, http://no_name.ablog.ro/ şi e amestecat în nu mai ştiu cîte proiecte culturale. De citit, de urmărit.” (ca idee, domnule Băicuş, aţi uitat că eram un şomer obscur)

Bookfest 2007 (08.06.07)

„Apoi am dat peste Un Cristian şi m-am fotografiat cu revista Pana mea, numărul al doilea care s-a distribuit pe la cunoscuţi. Conţine şi mai multe topuri al blogurilor literare, că tot e un subiect la modă. Oricum ne bucurăm de interes dacă încă o revistă literară se ocupă de blogging, am citit câteva texte de luciat, white noise, şi alţi bloggeri, care intră şi ei tot mai des pe suport paper.” (e numărul în care Poiama lui Mayuma şi-a făcut o ff scurtă prezentare, pentru care am fost ironizat în redacţie)

No name festival (27.10.07

“l-am tachinat pe Un Cristian” şi dă link la program (blogul miculftiriadi)

Pana mea, la numarul 3 (28.10.07

aici nu apare numele meu, deci nu se pune, nu-i aşa?


Work in progress (07.01.08

„Un Cristian m-a invitat din nou să scriu pentru revista Pana mea şi de data asta am acceptat. E un articol despre Cenaclul Litere, sper să am timp să-l finalizez în câteva zile”

Şi materialul a fost scris, apărînd aici.
( cu menţiunea: „Text publicat în ultimul număr din revista pana mea(sper eu, pentru că nu am văzut încă revista”).

Cam aceasta e reclama pe care domnul Băicuş, ca un blogger de tradiţie şi om de bună credinţă, mi-o face.

Bun, acum să vedem criteriile cu care operează autorul în acest blog de universitar român. Ce-ar fi să studiem puţin? (sublinierile îmi aparţin)

1. “Accesele acestea resentimentare se văd foarte clar şi în articolele de analiză politică ale domnului Mihăieş, cele în care se ia de toată lumea, un fel de răţoi Donald. Nu mă interesează absolut deloc părerea domnului Mihăieş, poziţia lui despre bloguri, calomniile pe care le aruncă pe seama sponsorizării lor, şi îi dau întîlnire în blogosferă sau în paginile revistelor literare peste 3-4 ani. Sunt convins că ofensiva asta împotriva blogurilor, culturale sau nu, va continua, dar nici noi, bloggerii nu vom sta cu mîinile în sîn. O să ne apărăm dreptul la libera exprimare şi vom dezvălui toate privilegiile şi mizeriile acestei pseudo-elite intelectuale care intenţionează doar păstrarea unui status quo şi rămînerea lor în funcţii cheie, de unde ne pot manipula şi conduce cultura română.”

Iulian Băicuş – Mircea Mihăieş urăşte şi blogul Poiana lui Mayuma (23 01.2009)

2. Iată ce scrie domnul Băicuş despre „cititorul de bloguri” (23.09.07)

1. Să nu am încredere decât în blogurile semnate, asumate, nu în cele scrise sub pseudonim. Pe acestea din urmă nu le voi mai cita aici.

2. Să nu am încredere decât în blogurile deloc încrâncenate, pe care le citesc când îmi beau dimineaţa cafeaua ca să aflu că oamenii care le scriu îmi transmit stări pozitive. Nu are rost să mă uit peste opere ale unor depresivi.

3. Să evit veleitarii de tot felul. Cei care citesc sau scriu, doar pentru a se face remarcaţi într-un fel sau altul. Nu-mi plac cenaclurile literare tocmai pentru că adună ca un magnet asemenea oameni.

4. Să rămân la blogurile scrise de universitari sau de oameni pe care îi cunosc, fie că i-am întâlnit în realitate, fie că le-am citit cărţile.

5. Să consacru lecturii din bloguri un timp mai redus

3. Help (29.06.07)

„Am citit şi eu postul Anamariei Ivan, via Luciat, privind fenomenul adicţiei de net, şi, în multe privinţe tind să cred că mă încadrez perfect în tipologia descrisă de conferenţiară în acest articol http://cafegradiva.blogspot.com/2007/06/spaiul-virtual-o-abordare-psihanalitic.html.

Din păcate, nu prea spune cum te poţi vindeca de boala asta. Poate ne ajută şi înfiinţează ABA, adică Asociaţia Bloggerilor Anonimi. Oricum sunt idei foarte interesante, aşa un soi de cod intern al bloggerului, care să-l ajute să-şi păstreze echilibrul psihic şi să nu se inflameze prea tare şi să intre în polemici fără sfârşit şi fără rezultat.”

4. Blogger sau Bin Laden (17.06.07) (redau tot postul şi pentru că aflu o noutate absolută: editurile fac bani pe traficul bloggerilor)

„În general nu-mi place să cenzurez dar nu suport tonul suburban cu care unii tipi fac comentarii pe blogul meu. Habar nu am cine e Vic şi cu ce se ocupă în timpul liber, cred că e un simplu soldat din armata de cititori care are probleme cu cealaltă tabără dar i-am ras pur şi simplu comentariile suburbane la adresa unui coleg de catedră, care nici măcar nu-mi este şef. Mi se pare o mare mizerie ca oameni care au fost ani de zile împreună să se separe, ca la un divorţ, şi apoi să se înjure cu căldură, şi asta se întâmplă frecvent la noi. Am fost pus o singură dată în această situaţie până acum, nu cred că blogul Poiana lui Mayuma e un spaţiu al ciomăgelilor virtuale unde tot felul de indivizi care se ascund în spatele unor nickname-uri au dreptul să scrie orice despre oricine. E al doilea atac murdar după Târgul de carte, când am fost dat cu capul de pereţi de un personaj care-mi tot trage clopotele din vremea Cenaclului Litere şi care a fost victima unei retalieri, de fapt o simplă cronică la un roman al său, infam, şi cam atât. M-am întrebat atunci dacă nu ar fi mai bine să renunţ la blogul meu, dar mi-am revenit repede, nu cred că asemenea ieşiri fac parte din peisaj, derapaje avem cu toţii, nu doar romancierii. Dar cred că blogul meu şi-a făcut datoria de blog cultural, pornind de la crietriul unei subiectivităţi asumate şi de la o semnătură clară, şi a informat în linii mari corect opinia publică asupra evenimentelor culturale majore şi a valorilor culturale, atâtea câte sunt ele în acest moment. Faptul că nu cad pe spate şi nu dau ochii peste cap la orice apariţie editorială ţine de structura mea conservatoare şi nu creditez literatura tânără doar pentru că cineva a decis să o publice, întâi citesc şi pe urmă hotărăsc dacă are valoare sau nu. În general toate informaţiile postate aici sunt adevărate, dacă nu ar fi aşa aş fi avut vreo cincizeci de procese pentru calomnie sau insultă, deocamdată văd că cei care se consideră lezaţi nu prea m-au dat în judecată şi nici nu ar fi avut motive să o facă. Dacă marile edituri vând literatura contemporană în 4000 de exemplare asta se datorează în primul rând bloggerilor. Noi suntem plagiaţi, ni se fură idei de către aşa zişii jurnalişti culturali, dar până acum nu am protestat în niciun fel. Tendinţa culturală o dau bloggerii, deşi cei de pe la edituri nu vor recunoaşte nici să-i pici cu ceară. Revistele culturale se mişcă mai încet, prin natura lucrurilor, apar săptămânal şi sunt mai tradiţionaliste. Şi oricum dacă îi asculţi vezi că bloggerii le put rău de tot. De parcă mă hrănesc toată ziua cu usturoi. În schimb redactorii şi editorii citesc bloguri la greu. Nu am primit pentru asta, pentru creşterea tirajelor, niciun mulţumesc ci doar înjurături şi sudălmi. Am fost luat peste picior pentru caracterul efemer al bloggingului, pentru că îmi risipesc timpul, de parcă gazetarii sau criticii de întâmpinare ar scrie prin revistele culturale numai capodopere, istorii literare sau alte asemenea perle de erudiţie. E drept că unii care au mai mult tupeu se apucă şi-şi strâng acele producţiuni prin cărţi şi scriu pe copertă că au dat opere academice. E timpul meu şi mi-l petrec unde vreau, bine că nu stau prin cârciumi sau pe terase. Îi asigur pe toţi cei îngrijoraţi de timpul meu că scriu zilnic, măcar vreo 3 sau 4 ore pe zi, şi ca-n afară de blogging scriu şi cărţi. Îmi pare sincer rău că gusturile mele nu se potrivesc cu cele din interiorul editurilor, deşi nu m-am dat niciodată la o parte să-i laud când publică lucruri de calitate. Am citit undeva că în Malaysia guvernul a dat o lege prin care cere bloggerilor să se separe în două categorii, în cei care fac jurnalism şi cei care folosesc bloggingul drept simplă armă de atac. Eu îmi încadrez blogul în prima categorie, evident. Cred că a cam sosit timpul să rupem motanul în două, să împărţim blogurile în cele scrise cu obiectivitate şi cele care fac mult zgomot pentru nimic. Dar poate că vor apărea şi critici de bloguri, cine ştie

5. Ce înseamnă să fii critic literar (12.05.07)

„De multe ori scriind despre cărţi am simţit exact ceea ce a descris Mihail Sebastian în aceste pasaje. Şi anume că am mutilat acele texte, că le-am supus unor suplicii inutile. Dar cel mai greu e în timpul unor polemici. Cînd se întîmplă să-ţi ataci colegii, oameni pe care cîndva în forul tău interior i-ai iubit puţin, i-ai respectat, oameni pe care i-ai stimat şi i-ai preţuit, şi care au aterizat din conjuncturi care nu ţin întotdeauna de voinţa lor într-o tabără diferită. Şi atunci trebuie să fii nemilos, crezînd că-ţi faci, că le faci un serviciu şi de fapt mutilezi nişte amintiri. Critica literară e cu siguranţă un sport pentru oameni puternici. Daţi-mi voie să fug uneori din zona acestui război cu mari orgolii şi mize aparent uriaşe şi să mă retrag pe o insulă. Cred că cel mai fericit voi fi atunci cînd nu voi mai scrie nimic, cînd mă voi retrage într-o tăcere absolută. Vorba lui Bacovia: „Sunt trist. Mi-au dat de scris”. De asemenea cînd citesc un text oarecare scris de orice critic vreau să văd că omul ăla, indiferent cum se numeşte, e capabil să moară pentru fiecare idee din text. Vreau să văd vibraţie, identificare, imaginaţie, vreau să aud cum zbîrnie ideile, lovindu-se una de alta. Nu ştiu ce mi-a venit, cred că de la stilul lui Sebastian mi se trage, am început să scriu poeme în proză. Noapte bună!”

6. Jurnalismul cultural si cultura jurnalistilor (04.03.07)

Jurnalismul cultural de la noi suferă de aceleaşi tare, urechismul, setea de senzaţional, uneori mergând până la inducerea sau producerea evenimentului, stilul tabloid sau agramat, lipsa de pregătire, absenţa oricăror abilităţi de a opera cu concepte abstracte, alogismul sau lipsa de logică, etc. Dacă e nevoie voi aduce şi probe, pentru că sunt destule in presa. Personal refuz să citesc asemenea articole foarte proaste, mi se pare că-mi poluează simţul estetic, prefer să nu mai citesc presă culturală deloc.”

7. Etica unui blogger (02.12.06)

„Am reflectat la acest subiect mai zilele trecute. De ce ţine cineva un jurnal on line, notându-şi zilnic ideile. Blogurile literare sunt foarte diferite, habar nu am, unii vor să se autopromoveze, alţii doar să-i înjure pe alţii, alţii vor doar să comunice. Există însă o limită autoimpusă, dincolo de care un blogger adevărat nu ar trebui să treacă. Nu mi-au plăcut niciodată excesele de limbaj care trădează de fapt limite în gândire. Cred într-un blogging ţinut cu bun simţ şi simţ critic. Voi reveni, poate, cu detalii.”

Pentru unul care invocă Consiliul de Etică al Universităţii, exemplele de blogging pe care ni le oferă în mai multe ocazii mă fac să cred că omul are o problemă (vă dau doar exemplul ultim, cel de pe blogul teroristei, dar urmăriţi, dacă nu aveţi ce face, atacurile la adresa unor colegi de catedră, desfiinţaţi pe criterii numai de el ştiute). Nu mi se pare ok ca un asistent universitar să-şi reverse frustrările în numele erudiţiei de care ar da dovadă (nu zic că e Erudiţian, repet doar ce spune cînd vorbeşte despre ultima lui apariţie la concursul de lector; şi, atenţie, nu mă leg de faptul că după intervenţiile lui Erudiţian, link mai sus, Poiana lui Mayuma se dezlănţuie imediat, iar Erudiţian dispare subit – şi definitiv?). Să-mi fie cu iertare, dar a batjocori o întreagă catedră plecînd de la ideea că ar fi nedreptăţit, mi se pare cam mult. Pentru Băicuş, orice profesor din catedra de literatură conspiră la îndepărtarea lui. Nu au cu ce să-şi ocupe timpul decît blocîndu-i ascensiunea universitară, deşi el a scris sau ar fi scris despre cărţile lor şi se-aştepta la o „oarecare protecţie”, cum ar zice ştim noi cine. Iar unii nu au operă vizibilă şi îi iau faţa, în timp ce volumele editate de Băicuş la edituri de negăsit pe piaţă (şi nu ştiu cît de semnificative în contextul receptării – observ cronicile, cîte sînt), ei bine, volumele asistentului Băicuş vor rescrie istoria literaturii. Aşa să fie?

Am găsit în ultimii ani lovituri sub centură la adresa multor prieteni sau colegi cu care Iulian Băicuş se află în „război”. Prea numeroase atacuri la persoană, pornind de la aceeaşi statuie pe care trebuie s-o privim extaziaţi. Dacă e cineva interesat, dau şi linkuri. Ca studiu de caz, bloggerul I.B. e un subiect.

Singur împotriva tuturor (ce-ar fi să fie şi rapidist, dar cred că fotbalul nu intră în sfera de interes, deşi „replicile acide” sînt cam aceleaşi cu ale galeriei Rapidului sau, hai, ale Milanului, dacă vrea ceva mai cool), Băicuş spune întotdeuna ADEVĂRUL şi TREBUIE să devină PROFESOR. Deocamdată, LECTOR. Indiferent cum. Îi doresc să fie sănătos şi să transfere această furie într-o carte, revizuindu-şi comportamentul de neacceptat faţă de colegii de generaţie şi, mai ales, faţă de profesori. Mă tem însă că odată ajuns unde „îi este locul”, ridicolul va avea partea lui (apretată) de succes. Mă tem că generaţii întregi de studenţi vor resimţi frustrarea nedisimulată cu care un personaj (altfel pitoresc) îi va copleşi, nelăsîndu-i măcar să scoată o vorbă. Un fel de Ştie-Tot din celebrul „Habarnam”, dar numai cu numele, nu şi cu modestia şi delicateţea micului personaj, Băicuş VREA TOTUL. În numele bloggerilor, al viitorului presei, al Uniunii Europene şi al vîrstei. Pretinde acest drept şi crede că-l va obţine. Pentru că, aşa cum o spune chiar el într-un pasaj absolut memorabil pentru vremurile noastre: „Dacă marile edituri vând literatura contemporană în 4000 de exemplare asta se datorează în primul rând bloggerilor. Noi suntem plagiaţi, ni se fură idei de către aşa zişii jurnalişti culturali, dar până acum nu am protestat în niciun fel. Tendinţa culturală o dau bloggerii.”

Ca blogger amărît, nu pot decît să tac. E prea tare!

Îl sfătuiesc pe Iulian Băicuş să aibă răbdare, să renunţe la minciuni şi la tonul superior, să-şi ceară scuze măcar în faţa oglinzii pentru infamiile cu care iese pe diverse bloguri, să devină mai tolerant şi mai puţin vulnerabil, să-i mai asculte şi pe alţii, nu doar pe el şi să-şi umple blogul cu cronici şi evenimente, nu cu lucruri care nu cadrează cu statutul universitar cu care ne tratează. Asta nu înseamnă că am renunţat la scuzele pe care i le-am pretins.

Ah, să nu uit, Eruditian încă te mai aştept (un_cristian@yahoo.com). Salvează-ne din mocirlă!

(am făcut ceva modificări pentru că-mi pierd vremea exemplificînd la fiecare din cele 7 puncte alese cu „încălcări” aplicate ale bloggerului nostru emblematic. căutaţi şi singuri, nu e deloc complicat, ar fi şi neplăcut să le reproduc).

P.S. Onor Iulian Băicuş se pregăteşte să mă dea în judecată… Se oferă cineva să mă apere? Proces între bloggeri, o să fie interesant.

Ianuarie 25, 2009

Iulian Băicuş – ce zici, dom’le? Te-auzi cînd vorbeşti? Urît, să-mi dai voie să nu te crez!

Filed under: Rebut star,replici — miculftiriadi @ 9:56 pm

Tocmai cînd m-am detaşat de bloguri, nu ştiu cum reuşesc să găsesc acest mesaj:

baicus Rămîn blocat. În primul rînd, pentru că acest Iulian Băicuş, cu care nu ştiu dacă am vorbit de zece ori în viaţa mea, mă ia la un mişto penibil. Voi reproduce schimbul de emailuri în răspunsul pe care i l-am postat astăzi pe blog, pentru că m-am săturat de atîta dezinformare şi vreau să se sesizeze toate aspectele „problemei”:

„Am avut un şoc în seara asta, Paul Cernat, nevasta lui şi un tip obscur, un cristian, care a terminat Colegiul de Birotică, care era şomer şi a scos trei numere din revista pana mea, iar eu l-am ajutat întotdeauna cît am putut, am scris despre el pe blogul meu şi l-am trimis să discute cu Daniel Cristea-Enache despre eventualitatea de a-şi găsi un job la Uniunea Scriitorilor sau pe la vreo editură, şi care acum mă hărţuieşte ca un pitbull pe email, toţi trei au tăbărît pe mine pe blogul vecin Terorism de cititoare ca să mă linşeze pentru nişte aşa zise crime împotriva umanităţii. Le-am explicat civilizat că nu sunt Erudiţian, că nu am nicio legătură cu el”

un_cristian
25.01.09 23:23:10 Erori:
1.Nu am terminat Colegiul de Birotică, domnule dragă, pe blogul meu stă mărturie măruntul meu CV (trei masteruri, din care, ce-i drept doar unul finalizat). Dar ce-are a face unde am terminat?
2. Nu ştiu cu cît m-ai ajutat. Ne-am întîlnit o singură data la o cafea (pe care ai insistat s-o plăteşti) şi am vorbit nişte chestii. Poate ca m-ai trimis unde zici, dar nu m-am dus, pentru ca nu aveam de ce. Apoi, alte ajutoare („l-am ajutat întotdeauna cît am putut” – hello? – ţi-am cerut un material despre Cenaclul Litere, asta ignorînd sfatul redactiei şi asta a fost tot, despre ce vorbim?). Materialul n-a mai fost publicat, în schimb l-am fotografiat pe Băicuş cu „pana-n mînă”.
3. Care hărţuire, domnule, că-mi sare muştarul? Eşti idiot?

Schimbul de mailuri:
un cristian: „Eşti cumva Erudiţian? Da sau nu, ca să ştiu cum mă raportez.Te cred pe cuvînt, indiferent ce crezi despre mine. Suport jignirile, dar nu suport prostia făţarnică. Dacă nu eşti, mă miră asocierea. Dacă eşti, să fii sănătos.” Răspunsul lui Iulian Băicuş: „Prostia e la tine, uită-te în oglindă. Eu nu sunt Eruditian, eu sunt doar Iulian Baicuş, şi mi-am semnat toate articolele, în general. Din acest moment nu-ţi mai răspund la niciun mesaj, cred că ţi-am dat prea multă atenţie.”

Revin> „Dacă voi descoperi (e foarte uşor) că eşti într-adevăr acel necioplit Eruditian, căruia nu numai că nu i-am făcut nimic,dar i-am şi vorbit frumos, voi avea această mărturie falsă. dacă nu, îmi pare rău. Era doar o întrebare. Justificată văd, după tonul răspunsului.”

Raspunsul lui Baicuş> „Bai nene mai vezi ti mata de treaba dumitale ca nu am timp sa ma conversez cu tine.”

Revin> „În faţa evidenţei, orice „bai nene” va fi penibil.
Salutare, eu m-am convins. să vedem ce spun experţii.Spor în birfe, domnule, IP-ul a fost identificat.”

Raspunsul lui Băicuş> „Vezi ti domnule de treaba. Cine te tot pune sa ma hartuiesti. Daca ai vreo problema cu mine, cauta-ti alta modalitate de dialog. Cine esti dumneata sa ma ameninti pe mine.”

revin > Nu te hărţuiesc, domnule. Te-am întrebat o chestiune, ca să stiu cum ma raportez. văd că mă iei cu „bai” şi cu alte astfel de formulări academice. Nu ţineam decît să ştiu dacă tu eşti Eruditian şi basta. Ce atîtea mofturi?poţi să negi sau poţi să recunoşti. Spor şi sănătate.”

raspunsul lui Băicuş>

„Ti-am raspuns foarte civilizat, (raspunsul îl adaug eu, un cristian, ca să vă faceţi idee)

pe terorism de cititoare – „Nu sunt niciun Eruditian, mai lasati-ma naibii in pace. M-am trezit cu un email de la un alt individ, pe care eu l-am ajutat pe vremuri (nu zău, vrei să repeţi, domnule Băicuş?) , in care ma ameninta de parca miine ar trebui sa merg la inchisoare pentru afirmatiile lui Eruditian. M-am saturat de timpenia asta, pa si pusi.”),

pe blogul meu (adică mizeria de mai sus)

si pe email (am reprodus)

ca nu sunt Eruditian. Ce naiba aveti, ati luat o razna cu totii. Lasati ma fratilor ca am si eu nevoie de liniste in simbata asta. Probabil ca e o influenta a eclipsei de luna, nu va mai imflamati atita, ca sa nu va apuce palpitatiile. Va doresc succes la revista si peste tot!”

Asta se cheamă civilizat, onor Băicuş? Crezi că mă sperie hăinuţa universitară cu care pretinzi că faci şi dregi? Nu ţi-e ruşine să mă iei la mişto, de parcă altceva n-ai avea ce face? Vrei bălăcăreală, păi domnule dragă, ai greşit omul. Că poate mă vezi mai fraier, dar nu mă pui la pămînt din două glumiţe! Vezi-ţi de facultate şi lasă comentariile. Poate că sînt eu un obscur, dar nu mă intimidează profesoraşii care mint şi nu ştiu să poarte un dialog. Vrei polemica? Hai să polemizam, domnule autor. Deocamdată îmi livrezi numai insulte.

Totul a pornit de la o disputa de pe blogul http://www.terorista.ro, unde un tip Eruditian (fac imediat asocierile) afirmă că:

@un cristian, De ce naiba simti nevoia sa-i cenzurezi pe oameni cu comentariile tale, am inteles ca esti un fel de ofiter de presa al revistei Observator cultural, dar asta nu-ti da dreptul sa ne dai lectii. Vic are dreptate, o revista culturala nu ar trebui sa faca atita politica ci doar politica a culturii romane. Revista voastra reprezinta doar niste interese personale, a grupului din jurul lui madam Musat, si punctum.

@Eruditian> Esti pornit, domnule! Nu sunt decat un redactor al Observatorului cultural, daca ai ceva de comentat sau vrei sa depui o plangere, comenteaza in revista (nu aprob eu comentariile). cat despre cata politica vrea sa faca o revista, lasa-i pe cei care o fac sa-si dea cu parerea. Daca zice Vic cum ca o revista culturala n-ar trebui sa faca politica inseamna ca are dreptate? Dati drumul la reviste, domnilor, daca vreti cultura! Oricum, slab argument. Voi Romania literara cititi? Se face sau nu se face politica acolo? Sau, Dilema Veche, face sau nu face politica? Sa fim seriosi. O revista e mai mult decat un blog, asa ca… sa ne vedem de ale noastre fara ura si fara partinire.

@Erudiatian. Pentru ca abia acum descopar finalul interventiei tale. crezi ce vrei despre orice revista. daca nu-ti place, n-o citi, daca ai ceva mai bun de facut/demonstrat, fa-ti o revista, dar decat sa te trezesti vorbind despre lucruri pe care nu le stii decat din auzite, mai bine renunti. Cine are drept de proprietate pe intreaga literatura romana?O revista, o editura? E si pagubos sa ai un asa monopol. Ar trebui sa publici si grafomani, ca, vorb-aia, sunt si ei “legitimati”. Ca peste tot, exista autori si autori. Esti prea pornit pe niste lucruri pe care le judeci de la o distanta de la care nu se vede nimic. Si, te rog, mai usor cu acuzele. Nu te cunosc, nu ma cunosti, nu-ti dau lectii, dar nici tu sa nu-mi dai, ca nu pot sa dorm dupa asta. Si pe urma stam si ne spargem in figuri aici, ca se mira lumea ca n-avem ce face.

Eruditian: Pai mai un cristian, lasa limbajele astea de cartier, nici eu te cunosc, dar cred ca esti un tip fara opera si cu mult tupeu. Ai gura mare si cam atit. In ceea ce priveste revista, stii bine ca…

un cristian: domnule Eruditian, da-mi voie sa ma retrag. Nu vreau nici opera, nici scriitori de teapa mariei tale prin preajma sau in dialog.

mai jos, se face afirmatia ca Eruditian (Cocon Erudiţian? Cam livresc personaj, greu de crezut că un oarecare s-ar ascunde în spatele lui) ar fi Poiana lui Mayuma (Iulian Baicus). Acum, pornind de la aceasta afirmatie, mi-am permis sa-l intreb pe fata pe domnul Baicus, nu de alta, dar sa stiu si eu cu cine ma salut si pe cine evit. Citind cu atentie „dialogul” de atunci si cel de pe mail, am gasit niste asemanari. Se poate spune asa? In plus, mi-a atras atentia urmatorul fapt: Eruditian spune ca as fi un tip fara opera (din fericire pentru mine, nu-mi doresc acest lucru). Si, atentie, într-un material altfel descalificant despre concursul de lector de la Litere, Băicuş afirmă, cu cîteva zile înainte că: „Domnii profesori au promovat un om cam fără operă, fără articole, fără cărţi publicate” (referitor la Gheorghe Ardelean). Şi continuă: „Am conştiinţa împăcată că am ţinut o lecţie academică şi erudită, în faţa unui public feminin…”

Acum, să mă ierte Dumnezeu, potrivelile astea pot fi forţate, dar merită să mă risc pe ele. Pentru că nu mi se pare corect ca Băicuş să facă un aşa caz de un lucru evident: dacă nu e el Eruditian, poate s-o spună civilizat, nu să mă facă aşa cum îi vine la gură. Pentru că există şi o altă posibilitate: să se poată demostra practic faptul că nu e chiar cum ar zice, şi-atunci ridicolul se-ntoarce spectaculos.

Oricum ar fi, mi-e efectiv ruşine că am putut credita un asemenea om. E revoltător ca un aspirant la gloria literelor să se comporte atît de primitiv. Puteam să termin birotica sau puteam să fiu un măturător, nu asta e problema. Domnul Băicuş găseşte că e atît de sus încît îşi permite să jignească uman, nu doar profesional. Cu ce drept, domnule Băicuş? De ce n-aş putea să fac eu mişto de dumitale, erudit, nu-i aşa?, că nu eşti în stare să te impui în faţa unor profesori care, să-mi fie cu iertare, sînt foarte binevoitori? Adică ce, crezi că lista dumitale de cărţi îţi dă dreptul să ne domneşti cu „băi”? Păi, iartă-mă, domnule Băicuş, dar dacă e pe-njurături, nu cred că ai face faţă, cu toată ştiinţa dumitale. C-aici e vorba de bun simţ, nu de polemică sau deliberări. Şi care-i problema cu şomajul, domnule? Ce dacă eram şomer, venisem să-ţi cer ceva? Sau vrei banii pe cafea înapoi? Adică te-am băgat în seamă şi-acum îmi scoţi ochii că m-ai ajutat? Cu ce, domnule? Cînd şi cu ce? Nu ţi-e ruşine să faci pe filantropul în faţa mea? Puteai să-mi răspunzi pe mail, nu trebuia să mă iei de fraier, postînd porcăria de pe blogul dumitale. Văd că ai preferat jignirile, atunci întorc foaia, că sînt obscur şi nu ştiu multe.

Aştept scuze din parte domnului Băicuş, nu de alta, dar mi se pare că face cam mult pe grozavul şi mie nu-mi plac astfel de oameni. Mai ales că mi-a răspuns aşa de civilizat, nu credeţi? Poate că nu e, nici nu mai contează. Nu, Băicuş, poate că nu eşti Eruditian, dar te comporti extrem de erudit in asemenea „ocazii”. Şi nu mă mir că nu eşti capabil să treci un examen. Ba mi-e frică de faptul că, dacă cine ştie cum îl vei trece, se-alege praful de Literele bucureştene. Şi-o zice unul care nu contează. Dacă pînă şi alde „ăştia” o zic…

Mesaj pentru Eruditian: te las să-mi spui cum vrei, dar dă un semn, să vorbim şi să lămurim acest nou „mister”. E spre binele tuturor: mă poţi înjura în voie, dl Băicuş se poate disculpa şi scapă de unele dialoguri neortodoxe, unde mai pui că s-ar pregăti mai liniştit de un nou concurs, iar eu nu mai caut similitudini. Ce zici, Eruditian? Eşti fair şi apari? Sau aştepţi să te găsesc eu, că, uite, acum n-am somn şi trebuie să fac nişte artificii ca să te găsesc. Mai bine ieşi tu la lumină şi ne luminăm cu toţii instantaneu.

P.S. Ce credeţi că a făcut domnul Băicuş? A blocat toate comentariile, ba, se pare, şi-a închis blogul (26 ianuarie, deci a primit comentariul):

„Am decis să renunţ la orice discuţii cu tot felul de indivizi cu care nici nu ai ce discuta, nu au decît să stea pe site-urile lor, să-şi vadă de treabă, de azi înainte nu vă mai permit să intraţi pe blog, nu îmi pierd nici măcar un minut cu polemicile astea ale voastre, nu mă interesează ce faceţi, ce scrieţi, nu vă mai citesc revistele, puteţi să vă contraziceţi cît doriţi dar în altă parte, nu aici. Voi şterge fără milă orice mesaj cu tentă agresivă, orice atac la persoană, orice mizerie din astea pe care le-aţi răspîndit în ultimele zile, pe mail sau prin viu grai. De azi înainte mă întorc la cărţile mele, nu vă mai dau nicio atenţie, cu vanităţile voastre şi cu polemicile voastre de doi bani.”

ERUDITIAN, daca exişti, fă un efort şi dă un semn. E o chestiune de moralitate. Fii onest şi scoate-ne din rahat.

Şi pînă s-apuce domnul Băicuş să-şi şteargă blogul (că am văzut că face astfel de gesturi), am apucat să fac PrtSc la cestiunile arzătoare. Nu vreau să mă pronunţ încă, dar am o bănuială. Cine şterge urmele?

În plus, priviţi cum modifică domnul Băicuş postările (mîine poate spune că-l atac fără sens): – sus am absolvit Birotica, la ora 2.14 (26 ianuarie), Biblioteconomia:

baicus-2„Am avut un şoc în seara asta, Paul Cernat, nevasta lui şi un tip obscur, un cristian, care a terminat Biblioteconomia, şi care era şomer şi a scos vreo trei numere din revista pana mea, iar eu l-am ajutat întotdeauna cît am putut, am scris despre el”

Parcă zicei că ai închis blogul, domnule Băicuş. Văz că-l cosmetizezi. Începi să te interesezi, monşer?

Ianuarie 19, 2009

mr. kalm sau despre cum să nu murdărim hainele împăratului

Filed under: 1,replici — miculftiriadi @ 1:09 pm
Tags: ,

În urma materialului publicat în Observator cultural despre Premiul Mihai Eminescu  Opera Prima, mr. kalm (Claudiu Komartin) ţine să afirme că demonstraţia mea nu e decît un circ. De fapt, aşa se-ntîmplă cînd fripturiştii trebuie să-şi asigure şi invitaţiile viitoare. Vreau să-l fac să înţeleagă pe onor Komartin, încă o dată, că aerele de vedetă nu mă intimidează şi că, dincolo de statut, e caracterul şi argumentaţia. Nu contează ce mare scriitor e dumnealui şi ce crede despre mine, atîta timp cît ştiu că-mi pot spune părerile, îi voi replica la „concret”. În mod normal, după acest episod fumigen, Claudiu Komartin ar trebui să admită că vorbeşte ca să nu tacă, dar, orgolios cum îl ştiu, va deveni  previzibil şi mă aştept la atacuri şi glumiţe ieftine. O surpriză ar fi chiar să vadă negrul de sub unghie. Atunci  aş constata că argumentele au un rol în lumea literară, în care  „opera, domnule” îţi dă drepturi să tai şi să spînzuri, chiar şi cînd spui despre o maşină galbenă că e neagră.

Iată-i explicaţiile pe site-ul Observatorului cultural (argumentele mele sînt cu bold)

1. florin caragiu mai publicase anterior o carte,deci nu ar fi trebuit să primească nominalizarea – gellu dorian susţine – şi am toate motivele să îl cred – că nu ştia despre această carte, despre care în nota biobibliografică de la finalul cărţii domnului caragiu nu se făcea referire. în plus, acea carte ar fi apărut la o editură fără circulaţie etc. deci această problemă e rezolvată, şi nu-l priveşte pe dorian, ci poate cel mult pe autor, care a trecut sub tăcere publicarea anterioară. oricum însă, el nu a primit premiul, aşa încât discuţia nu ştiu ce rost mai are.


Domnul Dorian susţine ca l-a înscris in concurs pe Florin Caragiu conform premierii de la Vinea. Cum Florin Caragiu recunoaşte acum ca volumul din 2003 a existat, „vina” e a autorului. Aş fi vrut să fie măcar descalificat pentru acest fapt. Dar, vorbim despre România… Pe scurt: Caragiu a fentat juriul şi a produs un fals. Ce nu e clar? Dl Dorian e organizatorul concursului, implicit e responsabil de tot ce se întîmplă. În plus, faptul că a apărut la o editură fără circulaţie nu e o scuză pentru a trişa. Mai mult, dacă n-a fost premiat, ştergem cu buretele. Dezolant de ilogic. Nu mai discutăm despre hoţii care ne-au spart casa săptămîna trecută pentru că oricum nu ne-au furat banii?

Apoi, despre fals s-a ştiut cu o zi înainte de premiere. Aşa că nu era tardivă o intervenţie. În plus, să presupunem că unul dintre ceilalţi cinci care au trimis şi nu au intrat în finală, s-ar simţi dezavantajat. Adică de ce un fals să intre în finală, iar o altă carte să nu fie? Vă gîndiţi doar la rezultate, domnule Komartin, dar ce facem cu cei care au nevoie de nominalizări, nu neapărat de premii? Ei de ce ar trebui să fie sub linie cînd deasupra lor e un fals evident?

2. vlad moldovan nu a fost nominalizat. or, regulamentul spune foarte clar că acei autori care doresc să intre în cărţi pentru premiul eminescu, trebuie să trimită cartea – ei sau editorul ei. vlad nu a făcut-o. ce mai e de discutat? de ce n-a trimis-o editorul, marea editură cartea românească, în vreme ce tzone cu vinea lui prăpădită a trimis cărţile aidei hancer şi ale celorlalţi? asta rămâne, după mine, o întrebare mai importantă decât procesul de intenţie făcut lui gellu dorian


Observaţi cum se face selecţia. Despre ce  regulament vorbim? Cîţi ştiau de acel regulament? Vrei o anchetă mai amplă, domnule Komartin? V-o pot oferi. Iniţial, intrau în ea şi nominalizaţii, nu doar premianţii. Vei regăsi acolo aceeaşi harababură, aceeaşi incertitudine (cu puţin excepţii plicurile cu cele două cărţi au fost trimise de către autori, alţii chiar nu ştiu să-şi explice cum au ajuns să fie nominalizaţi). Ce nu înţelege dl Komartin e că favoritismele (un subiect foarte interesant dacă e să studiem biografia unora dintre reprezentanţii României în lume, mai ales dintre liderii noii generaţii) sînt evidente şi întîmplarea are rolul decisiv în a face ca o carte să ajungă „acolo”.  Spun chiar laureaţii dinainte cum le-au ajuns cărţile în faza finală. Era extrem de evident faptul că o carte premiată de CR putea intra automat în preselecţie dacă:
a) organizatorii intrau puţin pe site-uri (dl Dorian a făcut acest pas abia după ce a apărut materialul, imputîndu-mi chiar că volumul ar fi apărut în 2007, revenind, ulterior cu scuzele de rigoare)
b) juriul putea nominaliza (a se citi declaraţia lui Cristea Enache)

Dl Komartin, autor CR, ar trebui să ştie că Poliromul trimite suficiente cărţi ca protocol. Aşa că, editura nu trebuie învinuită aiurea decît în cazul în care „regulamentul” de care face atîta caz, ar obliga-o să trimită. Şi cum adică să nu ne supărăm cînd la trei edituri cîte sînt în România, o selecţie atît de importantă omite chiar cartea care a cîştigat premiul pentru debut al uneia dintre ele?

Şi, să nu uit, declaraţia lunii: „Nu am găsit, pe unde am umblat, cartea lui Vlad Moldovan”. domnule Komartin, nu e de rîs, acum, pe bune, chiar nu se poate rîde la aşa ceva?

Este regretabilă şi învinovăţirea autorului. Vlad Moldovan este vinovat, domnule,că nu a fost atent, de parcă un concurs cu aşa faimă nu poate urmări 10-12 cărţi apărute într-un an calendaristic. Mr. Komartin laudă chiar făşneaţa editură Vinea, care trimite (oare pe Doboş anul trecut de ce nu l-o fi trimis?) şi găseşte că CR e responsabil de ce s-a întîmplat. Şi aici sînt mai multe nuanţe: tirajul se epuizase, CR e peste tot, site-ul e perfect disponibil, chiar membrii juriului ştiau de apariţia cărţii. De ce să acuzăm autorul? Un autor cum e mr Kalm ţine partea sistemului (aşa cum e şi cum reiese că e) şi învinovăţeşte un autor? Neprincipial. Acuză editura? Păi la juriu nici nu trebuia să ajungă un volum, putea ajunge un pdf. Dacă organizatorii ar fi urmărit fenomenul poetic (cum se laudă), ce era greu să solicite un pdf editurii (că autorul era greu de găsit, vezi şi în cazul Oanei Ninu)?

3. viviana muşa a mai publicat o carte, cu isbn şi tot tacâmul, în adolescenţă. despre care se ştie mai mult decât despre volumul prim al domnului caragiu. deci problema e şi aici rezolvat
Viviana Muşa are un volum publicat la 20 de ani. I-am dat exemplu domnului Komartin acest volum tocmai pentru a face o paralelă cu declaraţia iniţială a lui Caragiu, care nu recunoştea prima carte, din 2003. Mi se pare elementar să aducem argumente şi să comparam situaţiile. Orice scriitor cu cărţi sub 200 ex poate emite acel argument că, poate, cartea de debut nu a circulat sau a fost scoasă „pentru prieteni”.

4. „nu aţi putut-o contacta, timp de trei ani, pentru a o invita pe Oana Cătălina Ninu” – iată cum ajungem la miezul cestiunii: anchetatorul nostru a făcut tot acest circ fiindcă prietena lui nu a fost invitată la ceremoniile de la botoşani 🙂 ce simplu s-a rezolvat „misterul”
Dl Komartin vrea să insinueze faptul că Oana Ninu este prietena mea. Şi care e problema? Am anticipat-o, domnule Komartin. Special am dat două exemple (Oana Ninu şi Diana Geacăr). În plus, dacă nu era prietena mea, nu mă legam de faptul cum se fac invitaţiile. Aşa, ştiam sigur pe ce mă bazez. Mă miră reducţionismul. Dacă nu l-aş fi cunoscut cît de cît, aş fi spus primitiv, un reducţionism de genul culturnic, cu argumente simpliste şi fără nuanţe. Dar mă cenzurez, Komartin nu e prost, e doar rău intenţionat. Citiţi şi ce spune invitatul Dan Coman, care s-a trezit pe listă fără să fie anunţat. După cîştigarea premiului, nici Oana, nici Diana, n-au mai primit invitaţii. Logica e simplă: întrebarea mea e: Cum se face că pe Oana nu aţi putut-o invita timp de trei ani? Răspunsul dlui Dorian mă lasă perplex: nu a ştiut cum s-o contacteze. Era greu de căutat pe google? Nu, Claudiu, degeaba încerci să transformi în circ, aici e clar. Omul nu ştie să se informeze, după cum tu nu ştii să operezi cu argumente. Pentru Florin Partene, laureatul la zi, nu s-a facut o invitaţie, in schimb, atît de înverşunatul domn Komartin este prezent. Ca peste tot. Aveţi aceleaşi drepturi de foşti laureaţi, de ce ar fi unul mai cu moţ? Despre ce vorbim şi cine pe cine acuză?


Şi, ca supliment, aş putea adăuga comunicatul posteveniment, emis dinspre Botoşani, cu lista invitatilor. Cred că atunci dl Komartin ar putea recunoaşte ca, la un aşa eveniment, nu poţi emite pentru presă un material în care spui că au participat „Mircea martin şi Caludiu Komartin”.

Mai clar de atît nu pot explica. Dacă dl Komartin nu pricepe, mă mir că un scriitor atît de bun ca el nu poate face nişte relaţionări elementare. Îmi pare rău, dar e total pe lîngă subiect. Şi face şi valuri degeaba. Ar fi bine să dezlegăm nişte mistere legate de nişte premii, ce-ar fi să facem nişte anchete mai academice?

Aştept reacţiile voastre.  mr kalm mai bine tăcea, pentru că emite nişte enormităţi în încercarea de a lămuri „misterul”. Acum, pe bune, dacă sînteţi prieteni cu el şi vreţi să nu mai cadă într-un aşa ridicol, explicaţi-i că nu are argumente. Încercînd să aducă în derizoriu acest subiect, pică el însuşi în derizoriu cînd vrea să ascundă gunoiul sub preş. Vorbim despre fapte şi despre un premiu pe care l-a obţinut chiar el. Imaginea premiului afectează pe fiecare dintre laureaţi.

O reavoinţă gratuită si neargumentată. Nu cumva ne e frică să spunem ce vedem? Chiar să ne prefacem că nu vedem ce amatorism ascund aceste festivisme? La ce ne mai dăm rotunzi cu materialele noastre despre literatura română dacă nu putem spune apăsat că există nereguli grave, că se fură şi că pentru un premiu sîntem în stare să ne luăm gîtul? Chiar aşa de frică să ne fie să ne ascundem după un pahar de ţuică sau o masă la restaurant? Aşa de ieftin se plăteşte tăcerea mai nou? E regretabil, privind cum nişte oameni de la care te-aştepţi să fie altfel decît vedetele de pe maneletv, apelează la acelaşi mecanism rudimentar de negare şi reduc totul la o bîrfă. E o demonstraţie, domnule Komartin, trei chestiuni diferite:

1. cine selectează şi cum o face

2.pînă unde se poate merge ca să se cîştige un premiu literar

3. „cine e cu noi” şi cum ne întreţinem tradiţia premiului

sighisoara-2007-017Şi asta în condiţiile în care ni se spune că avem de-a face cu un brand, cu un eveniment naţional (probabil că şi meditaţia domnului Vosganian v-a distras de la părţile distincte ale subiectului). Şi din toate acestea, onor Komartin vede doar că n-a fost invitat x sau y. La ce să fie invitat? La şpriţ? La peroraţii? La fraude? La momeli cu „edituri” atît de dragi şi pline de falsuri?

Oricum, reacţiile d- lui Komartin mi se par simple atacuri, regretabil de răuvoitoare, inutile ca efect, reducţioniste şi total depăşite de fapte. În plus, cu regret constat, dumnealui nu prea ştie cum se face o anchetă jurnalistică. Se leagă de un regulament pseudopromovat, neclar şi nerespectat, cum s-ar lega de microfon un „cîntăreţ” căruia i-a sărit cd-ul în timp ce face  playback  în direct. Tristă speranţă, slabă găselniţă. Nu, domnule Komartin, Premiul Opera Prima s-a salvat prin faptul că a fost cîştigat de Svetlana Cârstean, nu prin organizare, selecţie sau mod de a-şi alege invitaţii. Juriul a salvat de la un scandal o ediţie cu un fals dovedit şi o greşeală impardonabilă de selecţie. Altfel, aţi fi scris şi dumneavoastră despre neajunsurile lui. Cum salvarea a venit la timp, totul e curat şi perfect explicabil în mintea dumneavoastră. Eu am dubii, asta e.

O întrebare (nedelicată, dar comparabilă) pentru domnul Komartin. Să presupunem că te găseşti într-o situaţie fără ieşire, nu ai hîrtie igienică şi trebuie să te ştergi cu batista. Ce faci după? O pui la loc în buzunar şi te plimbi prin oraş, că e moda, că e urît să înfunzi closetul?Nu e mai simplu să anunţi lumea că „locul” nu are ce-i trebuie? Nu e mai logic să faci ca următorul să nu se trezească în situaţia ta?Aşa, puţin, să faci lucrurile să devină mai normale, nu e mai ok aşa? Urît exemplu, dar sănătos.

Miza pare să fie mică. Poate fi foarte mică. Dar, domnilor, cînd nimeriţi într-un rahat, îl purtaţi cu voi, nu vă ştergeţi pantofii? Adică vă place să-l plimbaţi peste tot doar pentru că e „prea mic”?

Am tot respectul pentru autorul Komartin. Dar îl sfătuiesc să lase ifosele, să analizeze situaţia (poate nu m-am priceput s-o explic, deşi oameni din afară fenomenului îmi spun că e foarte „limpede”), să se maturizeze (a se citi fără manele prin mail sau miau-miauri becaliene) şi-apoi să se exprime despre subiect. Pînă atunci, să-mi dea voie să-i spui, să scrie şi să-şi vadă de treburi, pentru că aceasta e mult prea mare pentru dumnealui. Spune că e doar un circ. Chiar el îmi dă ghes să continui: circul domestic e ceea ce se întîmplă dacă ne facem că nu vedem lucrurile simple. Şi parte din cei care asistă, ştiu asta. În plus, am constatat că se crede superior doar prin faptul că e scriitor şi meseria aceasta ar fi cumva mai importantă decît alta. Îi amintesc domnului Komartin că, dincolo de speranţa lui de nemurire, fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin important, are dreptul la opinie. Nu mă încălzeşte cu nimic premiul literar al cuiva, dar mă interesează ce reprezintă el în breaslă. Nu de alta, dar trebuie să ştiu cum mă raportez la el. Premiile „servite” nu onorează niciun juriu, după cum concursurile cu probleme nu avantajează niciun candidat. Ce e atît de greu de înţeles?

De-acum mă şterg pe bocanci şi-mi văd de viaţă.

Încă un lucru. Acest material nu e un proces de intenţie, e o stare de fapt. E doar o „poveste” despre cum unii sînt mai „egali în drepturi”(atenţie, nu am spus talent) decît alţii şi despre cum se tace cînd lucrurile sînt evidente. Cred că e suficient de clar să spun că vorbim despre nişte haine ale împăraţilor, purtate cu sau fără calm.

Ce a înţeles dl Komartin din tot raţionamentul? Că a fost un circ făcut pentru că prietena mea n-a ajuns la Botoşani şi că, vai, autorul e de vină (ca întotdeauna). Ce înţeleg eu din ce a înţeles dl Komartin? Că n-a înţeles nimic, dar că vrea să se creadă că a înţeles ceva. Datul cu părerea e necesar, nu? Dumnealui crede că aş fi un anchetator. Eu cred că e mai ok ca lucrurile să nu se repete, să nu ne ascundem după deget şi să nu ne mai batem cu pumnul în piept că un rahat e de plastic, cînd e, de fapt, natural. (Vai ce urît vorbeşti, nu-i aşa? Dar, vai, ce urît poate gîndi cineva care nu prea ştie ce vorbeşte!)

Regret că am fost puţin nepoliticos, dar, ca şi în cazul interviului de la care s-a pornit, nu pot accepta lipsa argumentelor. Cînd dialogul depăşeşte o limită a acceptabilului (logică, normalitate, bun simţ, inferioritatea în dialog), mă retrag. Nu mă cred infailibil, dar nici nu pot accepta să pic de fraier doar pentru că X o spune. Trebuie s-o şi demonstreze. Ceea ce, din păcate, e mai greu pentru cei care nu folosesc argumentul drept criteriu cel puţin necesar, dacă nu obligatoriu.

Ce mă intrigă cu adevărat e că dl Komartin e nedrept. Din tot materialul, nu vede decît că: un autor n-a respectat un regulament, o editură n-a trimis la concurs şi tot „subiectul” e doar un „Circ”. Practic, dl. Komartin desfiinţează orice merit al anchetei, declarînd că vinovaţii sînt: Vlad Moldovan, editura Cr şi, evident, autorul materialului. În rest, concursul e perfect statutar, selecţia e mai mult decît ok, falsul nu mai importă.

O dublă negare:

1. cum nu sînt la primul protest ( a se vedea la Categorii – Protest la Premiile USR, în care am cerut explicit „anularea premiului” pe motiv că juriul/editurile n-au luat în calcul cărţile de debut semnate de Elena Vlădăreanu, Dan Sociu şi Teo Dună), dl KOmartin mă suspectează doar de „oftică” (a lipsit prietena mea), cînd, de fapt, urmăresc de mult astfel de „concursuri” şi nu sînt la primul act public (şi demonstrabil) de susţinere a tinerilor autori. Aşa că mi-era imposibil să ratez o asemenea „ofertă”. Şi cum de această dată cumulăm: un fals cu erori flagrante de selecţie, ce exemplu mai clar să fie? Poate iese la anul un plagiat, că altfel, vorba organizatorilor, regulamentul nu se schimbă. Cum nici năravurile -iată- nu s-au schimbat.

2. toate neregulile evidente aşternute pe hîrtie şi puse cap la cap într-o muncă (oarecare) sînt anulate de „misterul” de care face atîta caz.

Este, tocmai de aceea, să-mi dea voie, un exemplu evident de ignoranţă şi nepăsare faţă de colegii mai tineri şi mai puţin pricepuţi în a se „descurca”.  Pupincurism şi  lipsă de profesionalism, asta reiese.

Aşa că îmi menţin întrebarea(retorică): Cum de s-au găsit bani pentru Komartin şi pentru Florin Partene nu ? Pentru că nu zice nimeni să fi fost toţi invitaţi, dar un mail, un telefon, tot li se putea dădea. De bun simţ.

Cum ar fi zis bunicul: „Ei, nesimţirea dracului, chiar să stăm cu chiloţii murdari, nu se poate!”

Ok, acum am încercat să fiu raţional, am vorbit cu oameni care-i creditează logica, dar e cazul să mă opresc. În definitiv, nici nu e vorba despre dl Komartin aici, e doar un reprezentant al oamenilor care se simt bine şi e spre binele lor să se simtă atît de bine.

Ce răspunde onorabilul Komartin la toate acestea: îţi pierzi vremea. ceea ce am spus am spus destul de clar. iar lumea şi-a cam dat seama care e schema. lui gellu dorian i se pot reproşa anumite lucruri în legătură cu premiul de la botoşani, precum şi juriului de acolo, dar cele „aduse la cunoştinţa publicului” de către tine sunt, în mare, nişte prostii răuvoitoare şi partizane.

Acum, să mă ierte Dumnezeu, unde nu e, nici nu poţi cere…  Mă tem că e chiar prostie, bănuiam doar răutatea. Dar de data asta e prostie. Îmi cer scuze că am tot încercat, trebuia să-mi dau seama că nu se poate. Chiar mă simt penibil că am insistat atît. Unde nu se poate, nu se poate. Las-o ca el şi pace. O să-l scutesc pe viitor de astfel de eforturi, se-nţelege. Şi promit să nu mai fiu ironic, e şi păcat să nu-l protejăm, dacă tot ne dăm civilizaţi.



Decembrie 15, 2007

mai e ceva de zis? (KaKa de aur)

Filed under: replici — miculftiriadi @ 7:16 am

 Balonul de aur / un top adevărat.

 

La noi  miroase urât.

Nu suport două categorii de românaşi. Despre „bucureştenii” rasaţi care te trimit cu pluta înapoi de unde ai venit, într-un limbaj suburban (dar mulţi habar nu au să-njure!) nu voi vorbi acum. Sunt pe cât de penibili, pe atât de neajutoraţi. Discursul lor este preponderent acelaşi, fără nuanţe, ţintit doar spre origini, de parcă unii au ieşit prin spate, nu prin faţă, şi marca oraşului le-ar legitima prostia. Semianalfabeţi cu buletin de Bucureşti îşi permit să dea lecţii de bună purtare şi vor să ne ducem acasă. Să fim serioşi, acasă e oriunde în România, distinşi locuitori ai metropolei. Toţi suntem proprietarii acestei mizerii morale şi ai dezastrului (de orice calibru) care se produce aici. Sau credeţi că blocurile s-au inventat în Bucureşti? Sau poate creşterea exagerată a preţurilor la apartamente vă face să credeţi că veţi avea din ce în ce mai mult creier?(unor cartierişti neplimbaţi decât prin netcafeurile de pe după containere ar cam trebui să le spună cineva că România are mai mulţi locuitori decât vecinii lor de bloc, cu care se duc la MC. Nu mare mi-a fost mirarea când un asemenea exponat, mândru nevoie-mare de apartenenţa lui, habar n-avea unde e facultatea de Drept din oraşul rezumat la linia de troleu care-l purta de la şcoală la bloc).Orice individ cu astfel de retorică, indiferent de cât de inteligent pare (sau crede că pare) pe hârtie, mă lasă rece şi nu merită nici măcar un scuipat. (nu mă pot abţine)

Dar asupra scriitorilor cărora nu le mai ajungi la nas nici suit pe scaun (deh, sunt mai mic, mă uit cam des în sus şi nu de sus) trebuie să mă opresc. Trăim în anul de graţie 2007, într-un miraj al literaturii, printre sute de scriitori, 90% necunoscuţi publicului. Şi, în loc să existe un garant al valorii, o măsură în a scoate la lumină ceea ce cu adevărat merită scos, asistăm la tot felul de jocuri de culise şi de intrigi.

 

 

Cu riscul de a-mi îndepărta şi alţi prieteni, care ar putea crede că am devenit paranoic atunci când mă refer la CK, am să postez câte ceva despre ultimul premiu din vitrina acestuia. Ca-ntre puşti acum- astfel de recompense nu pot decât să-i facă rău, dându-i impresia falsă de cel mai tare din parcare. Cum se poate privi în oglindă cu dovada în faţă, ştiind si(n)gur că e nu e aşa? Nu vă daţi seama în ce situaţie îl puneţi? Nu, dragii mei, nu e vorba despre atacuri mârşave, ci despre fapte. Jignirile nu le aduc eu, în ceea ce mă priveşte  aştept doar scuze. Venite din partea unui scriitor cu pretenţii, acuzaţiile care mi s-au adus m-au scos din sărite. Pentru că era vorba despre nişte bazaconii şi pentru că aveau acel ton de suficienţă al celui care se crede intangibil. Pot fi acuzat de trafic cu cărţi (şi alea neliterare), nu însă de aberaţiile debitate. Şi, mai ales, nu plec de la masa literaturii la comandă, ca un lăutar pe care cred unii că-l pot cumpăra sau chema la apel. Luxul ăsta să şi-l permită cu casele editoriale care i-au scos cărţi la rizograf şi i le-a vândut pe bani. Repet, de zece ani n-am atacat pe nimeni neprovocat, mai ales când ştiu că nu vorbesc prostii. Asta trebuie să înţeleagă cei care invocă omeneasca greşeală şi-mi spun să nu mă consum inutil, dar care uită că adevărul trebuie rostit. Restul e literatură. Şi se premiază. (Nu m-aş mira ca după acest mesaj să primesc o scrisoare de solidarizare cu „bietul” om, pe care mi s-a pus, zice-se, pata. Trebuie să fac o singură precizare pentru cei care, din prietenie, uită despre ce fel de personaj vorbim. De dragul literaturii, să nu-l mai umflăm atât în pene. Să-i dorim să fie din ce în ce mai bun şi-atât. I-ar folosi mai mult decât aerele de mare poet care, deocamdată, nu-l ajută decât la gloria lansărilor şi prin baruri.Faptul că prin atâtea redacţii, situri şi proiecte n-a prea făcut purici, trebuie să spună ceva despre caracterul lui. Evident, nu mă pronunţ decât în baza relaţiei, câtă a fost, între noi. Altfel, se-aud multe, dar nu cred decât ce aud cu urechile mele. Şi sforăituri, îmi pare rău, am auzit.)

 

 

Să nu ziceţi că nu v-am spus. Zvonurile s-au adeverit. Poetul Claudiu Komartin a devenit laureat al Academiei. Să ne bucurăm pentru el. Şi omul, şi cartea (simbolistica titlului surprinde minunat contextul) merită acest privilegiu.

Vă reamintesc un singur lucru: pentru volumul „Cîntece eXcesive” tipărit în acelaşi an, Dan Sociu a primit premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2005, acordat în 2006, fapt fără precedent la un autor neintrat în Uniune. „Cumulul” de premii nu se acceptă în România (comparaţi singuri premiile anuale şi juriile). Îmi pare rău să constat că, fără legătură cu antipatia profundă pe care o încerc faţă de personajul Claudiu, fost redactor „pana mea”, mă dezgustă pe faţă faptul că autorul pare să aibă (puţin spus) spatele acoperit (vezi premiile 2003, delegaţiile şi alte politici de grup select, reprezentativ şi decisiv pentru tânăra generaţie de scriitori). Se descurcă binişor. Premiul de debut în an cu Ruxandra Novac (premiul naţional M. Eminescu şi premiul României literare), premiul Academiei în an cu Sociu, apariţii multiple (chiar şi cu acelaşi material) în mai toate revistele literare. Nu vi se pare că le-a cam împuşcat pe toate în timp ce alţii au rămas pe dinafară? Sigur că peste câţiva ani toate acestea nu se mai ştiu, cota creşte şi mâine poimâine apare şi volumul omagial…Poate că sunt puţin răutăcios, dar nu înţeleg logica. Ar fi interesant de aflat câte intervenţii s-au făcut pentru ca acel volum să apară (am visat urât, dar am şi „păstrat” insistenţele de a-i edita „din orgoliu” un carneţel underground, de care m-am dezis). S-o lăsăm cum a picat. Există o politică cel puţin suspectă a premiilor literare, favoritisme şi trucuri (ca în orice domeniu din România). Să nu ne mai întrebăm cui folosesc premiile mincinoase. Trăiască festivismul! (ce-ar fi să-l propuneţi şi preşedinte USR? Dă bine la poză şi e dispus să se sacrifice pentru o funcţie. Sau aşteptaţi să se autopropună?).

P.S. Acum că s-a împăcat cu editorul N. Ţone (după ani de crunte războaie şi atacuri neacademice), aşteptăm şi alte lecţii de căpătâi din partea micului academician.

P.P.S. Să nu se înţeleagă greşit. Nu zice nimeni că C.K. nu e un poet bun. Să mă ferească Dumnezeu! Dar, nu mă feresc s-o spun, NU E ATÂT DE BUN ca să merite acel premiu în conjunctura dată. E ca discuţia cu „generaţia de aur” a fotbalului românesc, foarte bună, dar care n-a câştigat nimic şi nu se poate compara cu Brazilia lui Romario (să ne menţinem la Campionatul Mondial respectiv). Oricât ar încerca unii să vadă alt meci. România-Brazilia nici nu s-a jucat, domnilor! Chiar nu se vede că scrieţi cronica unui meci care nu se putea juca? Sunteţi oameni cu capul pe umeri, lăsaţi-o-n vorba aia urâtă!

 

Mi s-a şoptit că fluier la pagubă singur şi că reclama negativă (de fapt constatarea că se poate trăi şi din scris când ai carismă)  confirmă  ideea că bat câmpii cu graţie, în timp ce proaspătul laureat mă laudă de câte ori are ocazia. Acest lucru e onorabil. Fără supărare (şi modestie), nici nu prea are de ce să nu o facă. (iată de ce nu-mi fac griji)

 

Concret (debut publicistic în 2002 în Contemporanul şi Ziua literară)

Premiul MIHAI EMINESCU

Lucrarea :         Circul domestic

            – autor :            Claudiu Komartin        

            – propunere :      Acad. Eugen Simion

            – referenţi :          Nicolae Breban, m.c.

   Prof  Dan  Horia  Mazilu , m.c.

Septembrie 10, 2007

spor de personalitate (încercare de K.O.)

Filed under: replici — miculftiriadi @ 4:09 pm

Parcă e un făcut. Abia ce răspund unuia, că mă trezesc cu acuze care mai de care mai puerile, lovituri „sub centură”, lipsite de sens şi venite din partea cui nu te-aştepţi. E bine să ştie acest distins autor că loviturile interzise sunt păguboase pentru imagine. Nu a mea (mulţi spun, deja compromisă), ci a domniei sale. Care o dă rău în bară de această dată. Cum însă, lumea literară are reguli stricte, m-aştept ca şi-n această situaţie jenantă, să se găsească destule voci care să-i ţină partea.

Să explic, clasei I-a literare:

Aflu mai nou, că dacă Oana Ninu (prietena mea) are blog în bloggame (cam asta debita şi-un misterios hamlet_othello, acum câteva săptămâni), e semn clar de favoritism şi de slăbiciune (se invocă numărul de articole din „pana mea” şi alte asemenea aberaţii – pe număratea, portavocea a luat-o razna). Deşi are premiul naţional de poezie în buzunar, ca şi alţii, nici ea (nici altcineva) nu beneficiază de un program special.  Şi chiar dacă ar fi fost aşa, a o încadra la categoria „looseri”, îl compromite pe lamentabilul personaj. Ceea ce nu înţelege distinsul autore, care mârâie (cu argumente mai mult decât puerile, demontabile din orice perspectivă) şi, pe scurt, face pe grozavul, predând pare-se o lecţie „conceptuală” este că nu trebuie să dau socoteală marelui stat major al inteligenţei dumnealui. Limitez la două motive, penibilitatea de care dă dovadă:

1. bloggame e un proiect deschis scriitorilor români, are în lucru alte 3 bloguri, s-a făcut şi o solicitare în acest sens către Uniunea Scriitorilor (nu de azi, de ieri, am păstrat e-mail-ul, normal) pentru a se extinde şi, dacă momentan, are doar un blog deschis, nu-nseamnă că bate pasul pe loc din raţiuni de „familie”

2. a spune că-i fac Oanei blog îmi sfidează inteligenţa. Ea nu e capabilă să şi-l facă singură? Faptul că videobook e „marca” blogului ei, nu-nseamnă pentru grăbiţii interpreţi că o arunc la înaintare de formă.

Problema e alta. Supăraţi sau confuzaţi de ideea blogurilor, unii caută nod în papură şi aruncă vorbe ca să se afle-n treabă. Ajunşi vedete şi beneficiind de avantajele sistemului şi-aşa inflamat de orgolii inutile, respectivii cred că heirupismul editorial cu care au crescut e valabil oricui. Şi, nemulţimiţi de faptul că n-au cum să construiască ceva, încearcă să se posteze în ipostaze călduţe, de şefi, şefişori şi administratori, fără să mişte un deget pentru asta.

Mi s-a spus să fiu atent, să nu încurc borcanele şi să nu fac compromisuri. Dar nu mi s-a spus că sunt şi plătit pentru asta. Să lămurim ceva. Hobby-ul literar nu poate fi restricţionat de nimeni. Îmi place să fiu corect şi să acord atenţie celor care o merită. Nu cred că oameni care sunt doar produse ale industriei literare (festivisme, clasamente şi editoriade suspecte – va veni vremea când poate vom demonstra ce fel de „cărţi” au fost premiate în ultimii ani) pot comenta poziţia unui amator. Nu m-am considerat niciodată un profesionist al acestei industrii, deşi mi-ar fi plăcut să mă ia o editură serioasă de chică şi să mă-ntrebe ce şi cum. A trecut vremea. De-acum, aşa-zisul spor de personalitate invocat de către unii, e ridicol. Fără argumente şi doar cu impresii de chibiţ, le pot demonta judecăţile de valoare. Şi nu m-ascund s-o fac. Vorbim despre un joc de şah, în care, cine nu are perspectivă şi nu vede mai departe de două mutări, să rămână la zaruri. Chiar şi pe net sunt destule campionate de table. În ceea ce mă priveşte, nu caut „categorii” sau „titluri” de editor sau mai ştiu eu ce. „Revanşă”, da, recunosc, una personală, dar numai pentru cei care ştiu să facă rocada. Celorlaţi, sănătate şi un sfat: vedeţi-vă de treabă!

Îmi pare rău, dar când e vorba de nesimţire, nu accept explicaţii. Ne putem contra, putem vedea ce nu merge şi ce pare aiurea, dar nu putem duce un dialog dacă cine se dă maestru nu ştie să aşeze piesele pe tabla de şah. Păcat, îl consideram mai inteligent decât o arată în Istoria Literaturii Române.

Pe scurt, proiectele pot fi nişte porcării, nişte rateuri. Dar asta nu înseamnă că mă înclin în faţa celor care doar au beneficiat de pe urma lor. Mâncătoria e prea mare ca să nu-mi fie deja greaţă să mă mai aşez la masa bogăţiilor gata preparate. Prefer, ca întotdeauna,  să gătesc singur. Dacă nu-ţi place, de ce nu te duci la hipermarket, domnule dragă?

M-aştept la bârfe şi la refuzuri de publicare în revistă. Trăim în România, gaşca e cea mai importantă. Dacă încerci să construieşti ceva, se găsesc doi care-şi pun mâna-n şold şi strigă că s-au gândit şi ei la asta, mai dai peste doi-trei care trag lozurile şi te tratează de sus, că, vorb-aia, sunt un nume în domeniu. Poate respectivul să delimiteze lucrurile dacă e setat aşa? Nu cred, dar am speranţa că-n sinea lui, înţelege. Chiar dacă n-o va arăta. Orgoliul, desigur. Bine că am ochelari, m-ajută la ceva. Altfel, vorbă magică, aş arăta a boxeur.

Iar se va spune că am exagerat. Cu ce? Că l-am băgat în seamă?

 Priviţi un fragment din videobook-ul Oanei. Ca să aveţi ce comenta.

August 30, 2007

Comentariu

Filed under: replici — miculftiriadi @ 9:22 am

Cineva’s, nu spui cine, persoană-nsemnată, îmi trimite un comentariu dulce-amar. Sigur că e foarte simplu să pui mâna pe camera foto (când o ai) şi să-ţi filmezi prietenii, ca să-i pui pe blog. Asta nu-nseamnă nimic. I-am spus să stea liniştit. Nu se cheamă videopoem, nu se cheamă decât că aşa mi-a venit. Vechi metehne, de când cu reportofonul. Acum, că nu-i place lui X sau lui Y, cu părere de rău, nu mă priveşte. Sunt bibliotecar, acţionez ca atare. Nu-nţeleg de ce atâta mirare şi, mai ales, de ce „nu se face”? Dacă  stăm la mâna profesioniştilor (am repetat cuvântul ăsta în ultimele zile, până mi s-a acrit), atunci declar că nu mai am răbdare. Cu regret, constat că amicul vrea să facă şi marketing, şi videopoeme, şi revistă, chit că ideile despre acestea scârţâie… Modelul comunist al scriitorului bun la toate parcă înfloreşte. Indiferent de vârstă. Îi dau dreptate, la cei aproape 10 ani pe care-i are peste mine, îmi poate da sfaturi. Asta nu-nseamnă că, încăpăţânat fiind, i le şi accept. El să scrie. De rateurile astea mă ocup cum pot. Bineînţeles că rămânem prieteni. Chiar dacă prietenia „literară” are alte reguli.

August 15, 2007

nu se-aprobă, dacă nu se-aprobă

Filed under: replici — miculftiriadi @ 8:18 am

Ghiţă, what is up with you? (versiunea străineză)

 Ca tot românul imparţial, am încercat să adaug blogul miculftiriadi într-un director. După ce l-au studiat, specialiştii de-acolo mi-au dat următorul răspuns:

Stimate Utilizator,

Va multumim ca ati ales sistemul de analiza si clasificare x.ro

Va reamintim ca aprobarea site-urilor in acest sistem se face pe baza unor reguli, pe care le puteti citi la adresa …Una dintre aceste reguli precizeaza:
X.ro accepta pentru inscriere orice site redactat in limba romana. In plus, in x.ro pot fi inscrise si site-uri redactate in alta limba daca acestea au si continut ce se adreseaza vorbitorilor de limba româna. „

Site-ul Dumneavoastra incalca aceasta regula, motiv pentru care a fost pus in asteptare. Dupa modificarea/finalizarea site-ului, va rugam sa trimiteti URL-ul acestuia la adresa, pentru a fi verificat din nou de catre echipa noastra.

Va multumim ca folositi serviciile noastre

Am căutat prin blog şi-am găsit câteva videoclipuri. Majoritatea în engleză. Chiar m-am felicitat că n-am pus doar Corina Chiriac şi Mirabela Dauer. Dar pe blogul Oanei (http://oananinu.wordpress.com) sunt poeme traduse-n franceză, nişte filmuleţe cu texte tot în franceză… periculos, nu? Apoi, m-am mai liniştit. Şi ce dacă rămânem fără trafic pe net? Evident că am trimis un mesaj de retragere a tuturor blogurilor propuse. Probabil că, pentru domeniul literatură, acestea nu pot accede în zona de trafic. Specializată.  Trăim în România, ce să mai zic?

Cu atât mai bine, domnilor! Vă mulţumesc.

Iulie 20, 2007

o intervenţie nedorită

Filed under: replici — miculftiriadi @ 5:30 pm

N-am crezut că pot fi atâţia proşti grămadă în blogosferă. Adică, dacă poate intra oricine pe un blog, crede că poate să-njure cât vrea. Îmi pare, rău, nu se-acceptă. Mai ales când intervenţiile sfidează logica. Iată un exemplu:

asta e o revista de cacat. n-am vazut-o da asa am auzic ca zice lumea. va dati mari intre voi . editoriale varza” – un prim comentariu, evident dat la aprobat (sunt păţit, de când cu bellettrixxx si submarinul minune) – „comentariul” este la „pana mea”

„se cenzureaza pe kkt-ulasta de blog ?”- urmează

şi-n fine, mai face omul o remarcă, n-o mai dau acum, e de-a dreptul jignitoare.

N-aş fi reprodus aceste mesaje mizerabile dacă nu mi-ar fi sărit în ochi adresa respectivului individ:

Author : Hamlet Othelo (IP: 89.37.124.186 , webmail.icr.ro)
E-mail : hamlet_othelo@yahoo.com 

la primele două mesaje
 şi

Author : Hamlet Othelo (IP: 192.129.3.135 , ciocp-gw.bu.edu.ro)
E-mail : hamlet_othelo@yahoo.com

la al treilea.

Sper să greşesc şi să o iau pe o pistă falsă. Însă dacă cumva personajul chiar ţine de anumite instituţii, să fie sigur că am câteva vorbe pregătite. Şi nu tocmai de bine. Să zicem că e o doar o coincidenţă.

Sau poate recunoaşte cineva despre ce fel de talent vorbim aici.

Scuze pentru această nedorită intervenţie. Simţeam nevoia să arunc gunoaiele la coş.

Nu aşteaptă, am mai spus, nimeni aplauze sau laude. Critica e cea mai constructivă. Dar de ce să ne băgăm ca musca-n lapte? Ca să ne-ntrecem în înjurături? Măcar de-ar sta bine la capitolul ăsta. Şi prostului, repet, îi pot spune ori de câte ori este nevoie că este prost. Cu plăcere. De aceea, rog insistent, nu mai înjuraţi gratuit, s-ar putea să aflaţi că nu prea stăpâniţi fenomenul. Câţiva ştiu ce zic.

Iulie 11, 2007

no name pe hyperliteratura

Filed under: replici — miculftiriadi @ 11:18 am

Am văzut sondajul de pe hyper. E onorantă postarea no name printre variante (Vinea, Brumar, Cartea Românească), dar nu se potriveşte. Dacă s-ar juca, să zicem, cu aceeaşi minge, poate. Dar underground-ul editorial nu concurează decât simbolic editurile tradiţionale. A-l pune în concurenţă, îi scade şi din farmec şi din propria raportare la situaţie. E o anti-editura, tocmai de aceea nu şi-ar găsi locul acolo. Sunt destule edituri, şi unele chiar bune. Nu se poate pune cu niciuna, indiferent de cum am lua-o (în primul rând ca statut – ele există). No name face parte dintr-un concept editorial underground, este un no name pentru mulţi şi nici  nu există legal. „Tipăreşte”selectiv pe principiul autopromovării şi nu se poate compara (oricum am lua-o) cu o editură tradiţională. „Joacă” în divizia onoare, dacă acesta există în fotbalul literar românesc. Care divizie ar fi prima, cea mai de jos. În plus, nu-şi propune să se oficializeze.  

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.