uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le!

Iunie 14, 2008

unsprezece pentru „11” (Elena Vlădăreanu, Igor Mocanu, Marius Chivu, Doina Ioanid, Daniel Cristea-Enache, Mihail Vakulovski, Dan Sociu, Viviana Muşa, Constantin Vică, Oana Ninu, Răzvan Ţupa)

Filed under: unsprezece pentru "11" — miculftiriadi @ 11:09 am

Anunțuri

Iunie 11, 2008

unsprezece pentru „11”

Filed under: camera literară foto,Scriitori,unsprezece pentru "11" — miculftiriadi @ 10:17 pm

urmează filmul şi poza apărută deja în „Observator cultural”. Iată şi alte fotografii. Un proiect independent prin care scriitori, reviste şi edituri urează echipei naţionale de fotbal succes la Euro 2008.

 

Constantin Vică – Suplimentul de cultură (unsprezece pentru „11”)

Filed under: unsprezece pentru "11" — miculftiriadi @ 8:01 am

 

Iunie 10, 2008

Viviana Muşa – editura Trei (unsprezece pentru „11”)

Filed under: unsprezece pentru "11",Viviana Muşa — miculftiriadi @ 6:40 pm

 N-am făcut niciodată nici un sport, am avut tot timpul scutire. Şi pentru că sînt leneşă, dar şi pentru că mi-e frică de competiţie. Timp de 10 ani după ce m-a ras Cărtărescu la cenaclul Litere n-am mai publicat nici un rînd scris de mine.

Iunie 9, 2008

Oana Cătălina Ninu – pana mea (unsprezece pentru „11”)

Filed under: Oana Ninu,unsprezece pentru "11" — miculftiriadi @ 9:05 am

ALLEZ LA ROUMANIE!

Nu mă uit la fotbal din plăcere, ci din obligaţie. Pentru că toţi ceilalţi de la masa mea se zgîiesc la televizor. Dar ştiu să dau trei nume de jucători de la Steaua sau că AC Milan a cîştigat Liga Campionilor anul trecut. În orice caz, voi urmări Campionatul European de fotbal din curiozitatea sau masochismul ignorantului pentru ceea ce-l plictiseşte. Un pronostic? Cu Olanda facem egal, în rest luăm bătaie la greu.

Iunie 8, 2008

Dan Sociu – Cartea Românească (unsprezece pentru „11”)

Filed under: Dan Sociu,unsprezece pentru "11" — miculftiriadi @ 8:37 am

Nu mă înnebunesc după fotbal, prefer sporturile în care se folosesc mâinile. Sau nimic, că nu mă înnebunesc după sporturi în general. Aş vrea să merg mult pe bicicletă şi pe role. Mi-ar plăcea să înot mai mult. Dar jocurile cu mingea… nu ştiu. Cum spunea Immanuel Kant într-un număr din Book Rewiew pe care l-am citit săptămâna asta – „Jocurile cu mingea sunt sănătoase pentru unii copii.”

Iunie 7, 2008

Elena Vlădăreanu – Radio România Cultural (unsprezece pentru „11”)

Filed under: Elena Vlădăreanu,poZa zilei,unsprezece pentru "11" — miculftiriadi @ 12:33 am

io şi sporturili

bineînţeles că toată lumea ştie sau crede că ştie că Elenei Vlădăreanu nu îi place fotbalul. bineînţeles că toată lumea ştie sau crede că ştie că Elenei Vlădăreanu nu îi place fotbalul şi nici un alt fel de sport. fals. sau aproape fals. fotbalul nu mi-a plăcut niciodată sau nu la televizor, când eram mică băteam mingea cu băieţii de dimineaţă până seară, şi nu jucam volei! şi nici nu stăteam în poartă. dacă nu mă credeţi, ask my brother. altfel, am făcut volei jumătate de an, m-am lăsat când am trecut în a V-a că, na, se presupunea că am mai mult de învaţat. eram bună la atletism, cel mai mare compliment mi l-a făcut proful de sport – din generală, că ăla din liceu era un scârbos libidinos, care le spunea fetelor să nu-şi pună nimic pe sub tricou şi nici să nu-şi ţină tricoul când stau pe omoplaţi, că „ce dacă se vede? e frumos ce se vede, nu e urât, de ce va ruşinaţi?” -, după ce am alergat nu sţiu câte stadioane, mi-a spus că am alergat cât aleargă un fotbalist de la steaua. îmi plac handbalul şi basketul, aş sta ore întregi uitându-mă la tenis la fel cum nu aş refuza o invitaţie la un meci de rugby, dar snookerul mi se pare boring, deşi ştiu cât e de cool şi cum toţi intelectualii români se dau în vânt după el.

Iunie 3, 2008

Mihail Vakulovski – tiuk (unsprezece pentru „11”)

nEURO amintiri

 

Am multe, foarte multe amintiri legate de fotbal, am multe, multe ore – poate se adună ani – de jucat şi privit fotbal. Ţin minte unde am văzut toate finalele campionatelor europene, mondiale, toate finalele din Liga Campionilor, Cupa Cupelor şi Cupa UEFA, îmi amintesc şi cu cine am văzut meciurile importante (sau nu) ale naţionalei României, şi starea aia de bucurie sau… din contra, de furie, ciudă, ură, neputinţă, frustrare… Trăiri şi întîmplări la victorii şi – mai ales – la înfrîngeri. Ne uitam la meciul României cu Suedia de la CM din 1994 într-un cămin studenţesc. Era rîndul administratorului să aducă vin şi la începutul meciului ne-a turnat cîte un pahar şi cînd a ajuns la soţia sa, aia a spus: „Voi cinsti cînd va cîştiga România!” Ştiţi cum s-a terminat meciul… Era mare concentrare, mare nervozitate, am sperat pînă-n ultimul moment, iar cînd s-a încheiat meciul, administratorul s-a dus aţă la nevastă-sa şi i-a tras una la ureche cu cuvintele: „Din cauzna ta!” Pe Eurosport e chiar acum meciul U.R.S.S. – Camerun, îmi amintesc cum, după vreo 15 minute din prima repriză, Ion a zis: „M-am săturat de Henţ ăsta, numai el joacă”, iar la sfîrşitul meciului a întrebat: „Dar care-s ai noştri?”. A fost 6 – 1, africanii din cămin ziceau”Blat fost”, că antrenor la camerunezi era rusul Nepomneaşcii.

 

Începe imediat CE din Austria şi Elveţia. Am nimerit în grupa C, cu echipe foarte, foarte bune – Olanda, Franţa şi Italia – dar tragem nădejde. Cu Franţa jucăm pe 9 iunie (meciul cu nr. 5), cu Italia – pe… 13, meciul 13, cu Olanda – pe 17 iunie (meciul 21) şi sperăm să nu fim nevoiţi să pierdem din adrenalină pînă la meciul 13 în oglindă – 31… Avem şi exemplul naţionalei Danemarcei, care şi-a adunat fotbaliştii de pe plajele lumii şi au cîştigat CE, avem exemplul fotbaliştilor greci, cărora nimeni nu le da nici o şansă şi au devenit campioni europeni, chiar la precedentul CE (eram pe plaja de la Cap Aurora la acea finală).

 

Începe Campionatul European de Fotbal din Austria şi Elveţia, am amînat totul şi toate, aşteptăm să înceapă o dată primul meci, de pe 7 pînă pe 29 iunie îs cam ocupat. Trăiesc momentul, adun amintiri fără să-mi dau seama. De naţionala României depinde dacă aceste amintiri vor fi frumoase sau dureroase.

Euro Tiuk!

 

Un prieten din perioada studenţiei zicea că trăieşte de la campionatul european la campionatul mondial de fotbal. Mai spunea că dacă n-ar exista aceste două campionate viaţa lui n-ar mai avea nici un rost. Nu era nici pe departe un emo, nu era deprima(n)t, era din „familie bună”, cu „origini sănătoase”, olimpic la fizică, puternic şi super inteligent şi citea mai multe cărţi decît majoritatea filologilor (şi mai bune – nici acum nu mi-ai întors vol. V din Bulgakov (exact ăla cu „Maestrul şi Margareta”), că de la „Lucrurile” lui Perec şi restul mi-am luat rămas bun!). Probabil că acum, cînd campionatul stă să înceapă, Fizi îşi face toate planurile în funcţie de orarul meciurilor, respinge ofertele de vacanţă, nu-l mai interesează nici măcar de ce fetelor le cresc aşa tare… ştiţi voi…, nu mai udă florile din terase cu şampanie, nu mai cumpără de zece ori aceeaşi ciocolată pentru tînăra vînzătoare, nu se mai ceartă de la diferenţa dintre vid şi vacuum, nu mai pleacă spre cămin cu umbrela de la masa de la bar, nu-l mai pune pe Cuţu să-i aleagă o gagică, nu se mai simte obosit ca un cal şi nu se uită toată ziua în tavan… pentru că începe campionatul! Sincer, şi eu ţin minte unde şi cu cine am văzut finalele campionatelor europene şi mondiale şi din Cupa Campionilor, de exemplu, şi eu am amînat tot între 7 şi 21 iunie, şi eu trăiesc de la campionat la campionat… Alţii trăiesc de la un tîrg de carte la altul, alţii – de la vacanţă la vacanţă, de la concediu la concediu, de la o vizită acasă la alta, de la un album al formaţiei preferate la următorul album, de la weekend la weekend, de la festival la festival, de la carte la carte şi tot aşa…

 

Şi ce mai facem în afara aşteptării unor astfel de momente care ne dau speranţă? Păi… chiar bine, văd. Văd tot mai multe femei – cunoscute şi necunoscute – gravide, ăsta e un semn care ar trebui să ne încurajeze (asta dacă nu e vorba de inconştienţă, totuşi). A reînceput şi sezonul nunţilor, se mai sparg găştile, se formează familii, prietenii mei se însoară unul cîte unul… cred că şi Fizi între timp şi-a găsit perechea. Cred că se uită acum amîndoi la un film (chiar dacă el e cu gîndul la campionatul care se apropie cu viteza gîndului). Hai România!

 1.Să-ncepem cu luna de miere. Cum e? Cîte meciuri ai văzut în luna de miere?

Să-ţi spun că înainte de cununia civilă (ziua de naştere a miresei) am fost la serviciu şi că în ziua cununiei religioase, ziua nunţii, am redactat o revistă? I-am zis Carminei că n-a existat un borcan cu miere şi de aceea mierea nu se va termina niciodată.

Am văzut muuuuuulte meciuri – nu doar de fotbal; nu cred c-am pierdut vreun meci important. Mă uit – din copilărie, împreună cu tata şi, mai tîrziu, şi cu frate-meu – la majoritatea meciurile din CM, CE, Cupa Campionilor, UEFA, CM de juniori… M-am şi întrebat – demuuuult – de ce pierd atît de mult timp cu sportul. Nu rămîi cu aproape nimic în urma acestor vizionări, dar e vorba de plăcerea aceea de moment… mulţi scriitori scriu pentru starea din timpul scrierii, chiar dacă poate că nu-şi dau seama de asta. Chiar acum mă uit şi la un meci şi în acelaşi timp (îţi) scriu.

 2. Eşti un microbist înrăit. Carmina ce zice de asta?

Nu-s un fan înrăit şi n-am fost niciodată aşa ceva, n-aş putea urî un om pentru că ţine cu echipa adversă sau ceva de genu’. Pentru mine sportul trebuie să fie un exemplu: corectitudine, fair play, hedonism, cavalerism, umanism, mod sănătos de a trăi, a gîndi, a te purta în viaţă. Tot sportul m-a învăţat lucruri dure şi crude despre viaţă, din păcate. Eram la o competiţie de lupte libere, într-o finală importantă pentru mine atunci, să fi fost prin clasa a VI-a. Tata era în sală. L-am simţit pe adversarul meu mult mai slab, din toate pdv, şi am încercat toate procedeele, inclusiv unele pe care nu le învăţasem încă la antrenamente, dar le văzusem la alţii în timpul competiţiei. Chiar cînd trebuia să se termine lupta l-am aruncat peste mine şi arbitrul a fluierat. Aşteptam relaxat şi mîndru decizia oficială, doar că arbitrul (care era… unchiul celuilalt, asta am aflat mai tîrziu) a ridicat mîna ăluia. Am smuls scaunul de sub fundul antrenorului meu şi l-am fugărit pe arbitru prin sală, strigînd că „nu-i dreptate”. Cînd am ajuns în dreptul lui tata, tata m-a oprit, zîmbind. „Ce rîzi?” – „Tu abia acum afli?”…

Am practicat şi mă uit la TV la multe sporturi. Carmina a făcut handbal, ştie despre ce e vorba în propoziţie. Cînd alerg, uneori merge cu mine, cu bicicleta, cînd mă antrenez (în sufragerie) – citeşte sau face ceva la computer (în dormitor), la baschet ne ducem împreună, de multe ori se uită cu mine la meciuri.

 

 3. Cele mai tari meciuri… suspans, dramatism. Să nu-mi spui despre finala din 99, că pare meciul unei generaţii…

Cel mai tare meci „românesc” cred că e România – Argentina de la CM din 1994. Cel mai dramatic meci – pentru mine – e sfertul de finală de la CM din SUA din 1994: România – Suedia. Pentru alţii poate că e finala Ligii Campionilor din 2004: Liverpool – Milan. Pe alţii poate că i-a durut foarte tare Bayern Munchen – Manchester United din Champions League 1999. Pe alţii cred că încă-i doare rău de tot Anglia – Croaţia, meciul care i-a lăsat în afara CE (care începe peste cîteva zile) pe englezi. Un campionat european fără englezi e ca un campionat mondial fără brazilieni?

 4. Cei mai buni fotbalişti români? (11?)

 De obicei nu fac topuri din astea, dar hai să ne jucăm: Hagi, Lăcătuş, Dobrin, Balaci, Duckadam, Belodedici, Mutu, Gheorghe Craioveanu, Ilie Dumitrescu, Gheorghe Popescu şi Tiberiu Ghioane, braşoveanul de la Dinamo Kiev.

 5. Un arbitru preferat?

Doar Pierluigi Collina.

 6. Antrenori pe care i-ai angaja la echipa ta ideală?

Valeri Lobanovski dintre antrenorii străini. Dintre români – Mircea Lucescu forever.

 7. Jocul video preferat?

Nu mă joc la comp (am încercat doar două jocuri: fotbal şi curse), prefer jocurile pe bune.

 8. Mergi la meciuri la Braşov? Ai scrie ceva pentru vreo galerie?

Da, da’ nu la fotbal. Ultimul meci la care am fost e finala Cupei Cupelor la handbal feminin. Aş scrie mai degrabă despre decît pentru cineva/ceva…

 9. Cea mai mare deziluzie a fotbalului…

Cînd am venit în România ţineam cu Steaua (dintre echipele româneşti). Cînd am văzut Steaua (era Steaua lu’ Gigi & Piţi) m-am răzgîndit subit… La fotbalişti mă enervează mult prea multe, mai ales dacă-i compari cu hocheiştii, luptătorii sau rugby-ştii, de exemplu. Fragili, fiţoşi, simulanţi, destul de inconştienţi şi cam prostănaci şi prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul. Mă enervează şi faptul că nici măcar sportul nu mai e cinstit şi asta se vede cel mai tare în fotbal, unde fotbaliştii sunt doar marfă şi banul face legea pe faţă.

 10. Goluri pe care le visezi noaptea…

Visez foarte mult, dar nu-mi amintesc să-mi fi venit în vis vreun gol, doar marcate de mine (nu neapărat cu mingea – cînd eram foarte, foarte mic m-am trezit lovindu-l pe tata cu piciorul în cap, ţipînd GOOOL!).

11. Echipa scriitorilor preferaţi (ca sa inchei cu ce mi-ai spus azi)

Ion Creangă, Eugene Ionesco, Urmuz, Matei Vişniec, Alexandru Vakulovski, Ştefan Baştovoi, Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu, Iulian Fruntaşu, Mitoş Micleuşanu şi aş coopta în „naţională” şi un super traducător din toate limbile lumii care ar avea exact gusturile mele şi ar traduce exact ce mi-ar fi plăcut să traduc eu:).

 

 

Mihail VAKULOVSKI s-a născut pe 10 august 1972 în URSS. În 1994 absolveşte Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova, în 2002 îşi susţine doctoratul la Universitatea Bucureşti. Autor al cărţilor: “Nemuritor în păpuşoi” (poezie, Ed. “Arc”, Chişinău, 1997, grafica – Mihai Bacinschi; ediţia a II-a – la editura Vinea, Bucureşti, 2006), “Nicolae Manolescu” (monografie, Ed. “Aula”, Braşov, 2000), “Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie” (poezie, cu un comentariu grafic de Dan Perjovschi, “Biblioteca de Poezie”, Bucureşti, 2002), “TU”, cu Alexandru Vakulovski (ilustraţia copertei – Dan Perjovschi, “Biblioteca de Poezie”, Bucureşti, 2002)., “Tatuaje” (poezie, Ed. Vinea, Bucureşti, 2003, coperte – Dan Perjovschi), „odada” (poezie, Ed. Vinea, Bucureşti, 2004, coperte – Ştefan Baştovoi), „Holocaustul evreilor români (Din mărturiile supravieţuitorilor)” (istorie recentă), Ed. Polirom, Iaşi, 2004, „Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene” (poezie, Ed. Pontica, Bucureşti, 2005), „ИЛЬ ПЛЁ” (poezie, Biblioteca Argeş, Piteşti, nr. 12, aprilie, 2006). Prezent în mai multe antologii din ţară şi din străinătate. Traducător din literatura rusă (Vladimir Vîsotski, Bulat Ocudjava, Daniil Harms, Marina Vlady, Victor Erofeyev, Vladimir Sorokin, texte din muzica rock, etc.). Premiul Uniunii Scriitorilor & Premiul SOROS pentru “Nemuritor în păpuşoi” (1997), Marele Premiu Underground Literar pentru Management Cultural Performant (2001), Premiul Underground “Zona alternativă” pentru “Biblioteca Tiuk!” (2002). Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) şi al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Fondatorul şi realizatorul revistei web “Tiuk!” (www.tiuk.reea.net). Site: http://vakulovski.boom.ru/. Blog (jurnal live & albume foto): http://vakulovski.livejournal.com/. Actualmente este redactor la „Sunete”, redactor şef al revistei Zile şi Nopţi (Braşov, Ploieşti) şi realizatorul Tiuk! (k-avem kef).

 

 

 

Iunie 2, 2008

Marius Chivu – Dilemateca (unsprezece pentru „11”)

Filed under: poZa zilei,unsprezece pentru "11" — miculftiriadi @ 1:07 pm

 interviu şi foto în exclusivitate (video în curînd)

Ştii imnul Rapidului?

Îl ştiu, dar nu-mi place deloc.

 

S-o luăm cu echipa ideală. Post pe post. Ce formulă preferi (4-4-2, 3-4-3, 3-5-2). Doar să fie „11” (toate naţionalităţile, toate timpurile).

            Prefer un 3-4-3, însă destul de mobil. Schmeichel în poartă, apoi Baresi, Maldini şi Carvalho, Zidane, Hagi, Nedved şi Baggio la mijloc, iar în faţă, Klinsmann, Van Basten şi Romario. M-ar fi tentat însă un „11” mai puţin utopic şi mai artistic, cu Higuita, Blanco, Gascoigne, Ronaldinho, Ibrahimovic…

 

De-ai noştri? Nu neapărat o echipă, cîteva preferinţe…

Dincolo de faptul că e tizul meu, cel mai mult îmi place Cristi Chivu, pentru precizie şi constanţă. Mi-ar plăcea mai mult şi Lobonţ, dacă ar fi ceva mai serios, şi Mutu, dacă s-ar maturiza odată. Din cei neluaţi la Euro, îmi mai plac Bratu şi Dani Coman.

Ai ieşit în stradă după vreun meci de fotbal?

Prima dată am ieşit după România – URSS de la Coppa del Mondo din 1990 (cînd Lăcătuş a dat două goluri) şi am ţinut-o aşa pînă la România – Anglia 3-2 de la Euro 2000. Un deceniu, aşadar. Apoi nu m-am mai putut identifica cu Naţionala şi nici performanţe n-au mai fost pentru asemenea entuzisame şi pasiuni colective. Am încă tricourile galbene, steagul, goarna…

 

            Să nu uit, cu fotbalul cum stai? Joci sau comentezi? Că, uite, optzeciştii aveau echipă bună sub Manolescu…

Nu prea mai joc, dar comentez frecvent (prin sms-uri, cîteodată) cu Matei Florian şi Lucian Dan Teodorovici, care sînt dinamovişti, cu Vasile Ernu, rapidist ca şi mine, sau cu Alin Buzărin, care mi-e vecin de cartier în Giuleşti şi cu care mă întîlnesc la standul de brînzeturi din Mega Image şi discutăm vreo fază încîlcită sau vreun gol memorabil. Dar cele mai lungi, pasionale şi revelatorii discuţii despre fotbal le am cu Radu Cosaşu, editorialistul meu sportiv favorit.

            Comentatorii preferaţi?

Nu mi-a plăcut Ţopescu la vremea lui, nu am nici acum un comentator preferat. Mai mult, Vîjeu şi Mironescu de la ProTv sînt, uneori, catastrofici, plini de clişee şi de perle. Îmi vine să urmăresc meciul fără sonor.

 

Un meci de scris într-o carte?

Numai unul? Dintre meciurile Naţionalei, România – Suedia rămîne pentru mine meciul cel mai dramatic, iar dintre meciurile echipelor de club, aleg finala Champions League din 2000:  Manchester United – Bayern Munchen, cu două goluri date de englezi în ultimul minut de prelungire (eu fiind, pe atunci, fan Bayern).

 

Un pronostic pentru ai noştri în Elveţia şi Austria?

Cu puţin noroc, e posibil să obţinem un punct.

 

Marius Chivu (n. pe 20 sept. 1978 în Horezu, jud. Vîlcea). În 1997, a absolvit Liceul Economic şi Şcoala de Arte – Clasa de coregrafie, ambele din Rm. Vîlcea, iar în 2003 Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti, unde, în prezent, este şi doctorand.

A alcătuit şi prefaţat antologiile de proză scurtă Cristian Teodorescu, Maestrul de lumini şi alte povestiri (Curtea Veche, 2005), Anton Holban, Conversaţii cu o moartă (Polirom, 2005), Mihail Sadoveanu, Ochi de urs şi alte povestiri (Polirom, 2004) şi Teodor Mazilu, Singurătatea şi diavolul milos (Curtea Veche, 2004).

În 2003 a cîştigat prima ediţie a Festivalului de Poezie Prometheus de la Sf. Gheorghe, organizat de Fundaţia Anonimul. Scrie cronică literară în România literară, realizează rubrica de carte Cafeaua cu frişcă de la televiziunea Antena 3 şi este editor coordonator al revistei Dilemateca.

 

 

Mai 26, 2008

Igor Mocanu – editura Cartier (unsprezece pentru „11”)

Filed under: camera literară foto,Proiecte,unsprezece pentru "11" — miculftiriadi @ 9:07 pm

Igor Mocanu – a debutat cu articole de critică literară în Observator cultural şi cu proză în revista craioveană Mozaicul. Colaborează cu articole de critică literară cu revista Observator cultural şi cu postul Radio România Cultural, cu articole de teorie şi istorie literară cu revista aLtitudini şi cu proză pe site-ul revistei Tiuk!. Rubrici de critică literară în revistele Noua literatură („Drafturi critice”) şi în Contrafort („Lecturi pre limbul meu”). A fost editor la revista Noua literatură în perioada 2006-2007. În prezent, PR la Cartier.

DOBLEZERO (inedit)

Igor Mocanu

 

pajuri, cîrtiţe, regionalism, cenzură, gladiatoristică, flori dalbe, ruralism, cumpănă, cocoşul roşu, captivii semianalfabetismului, lampa şi oglinda, luministul, marea sarmaţiană, preludiul bucuriei, metafizică, magdeburg, ispita occidentului, conflictul biografiilor, mirifica inconştienţă, frica de diferenţă, poezia de după poezie, partida cvasifeministă …toate astea pînă cînd?

 

Dacă priveşti sculpturile lui Alberto Giacometti din anii ’50 – ’60, Bărbat mergînd, Piaţa sau Palatul, nu ai cum să nu remarci o anume fragilitate particulară a obiectului de artă care vine înspre tine, impunîndu-se cu toată forţa şi cerîndu-ţi o interpretare grijulie, oarecum paternă. Micile figurine gri-argiloase, desprinse parcă din cursul lent şi molcom al unei lumînări de ceară care arde încet, ignorînd ironic dar trist forţa monolitului, ţin şi acum loc de ceea ce îmi amintesc atunci cînd mă gîndesc la cultura basarabeană. Mi-am amintit încă o dată de sculpturile lui Giacometti cînd, pe la începutul anilor 2000, Editura Arc iniţia un proiect ambiţios de a edita patru antologii ale literaturii din Republica Moldova. Proza, poezia, teatrul şi critica literară s-au văzut, rînd pe rînd, antologate pe genuri. Şi dacă despre proză, poezie ori teatru, sau măcar despre unii – majoritatea – autori din acele antologii am putut citi cînd în România literară, cînd în altă parte, despre volumul de critică nu s-a scris aproape nimic, cu excepţia textelor de clapă de pe site-urile librăriilor online.

Volumul cuprinde texte din 31 de autori, este prefaţat de criticul Eugen Lungu şi postfaţat de Ion Bogdan Lefter. Eugen Lungu explică rostul unei asemenea antologii în Spaţii şi oglinzi prin nevoia de a vedea ce rămîne valabil dintr-un secol de produse culturale, deşi – continuă acesta – se poate spune cu greu dacă există o tradiţie a eseului/ criticii literare. De la Constantin Stere şi Alexandru Robot pînă la Dorina Bohanţov şi Iulian Ciocan, trecînd prin George Meniuc, Vasile Vasilache ori Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, Leo Butnaru, tradiţia criticii literare şi a eseului dintre Prut şi Nistru este una cu atîtea feţe cîţi autori. Există, desigur, mari teme comune, mari subiecte, mari ce vreţi voi, dar acestea ţin mai degrabă de mersul lucrurilor într-o cultură decît de voinţa autorilor lor şi se numesc metaforă epistemologică, după expresia lui Umberto Eco. Cît de reprezentative sînt textele selectate pentru antologare şi, mai ales, prin ce se individualizează fiecare autor, iată două întrebări bune de început lectura acestei cărţi.

Din colecţia Constantin Stere, Eugen Lungu a selectat textele „Omul perfect” (1894-1921) şi Limba şi geniul naţional (1936). „Omul perfect” este un concept pe care, la vremea aceea, Stere îl atribuia modelului uman de ţăran fără un prea mare grad de civilizaţie însă creditat cu o moştenire ancestrală de cultură aproape ereditară. Dar aceasta era mai mult o idee politică a lui Constantin Stere cu care venea din lecturile, pe de o parte, din George Coşbuc, iar pe de altă parte din sociologul Wilhelm Wundt. Acest fapt se vede mai bine în cel de-al doilea eseu în care „limba şi geniul naţional” sînt tratate drept coordonate ale artei. Prin aceste două coordonate, arta achiziţionează o dimensiune naţională care trebuie înţeleasă ca atare. Despre un eventual dialog cu alte culturi prin această achiziţie, Constantin Stere nu spune mai nimic. Tot e mai bine decît, ca Nicolai Costenco să pledezi pentru o „necesitate” intolerantă a unui „regionalism cultural”, în Necesitatea regionalismului cultural (1937), unde porneşte de la un studiu al lui Sabin Manuilă, Ştiinţa de carte a populaţiei României, pentru a dezvolta ideea unui progres al coeficientului culturalizării prin resurse regionale, printr-un altoi indigen, orice element alogen fiind considerat, fără discuţii, „venetic”.

Mult mai deschise şi, prin asta, încă degustabile astăzi, sînt textele lui Alexandru Robot, Vasile Coroban şi Bogdan Istru. Primul vorbeşte despre simbolismul inedit din textele lui Ştefan Petică, în Ştefan Petică (1934). Într-un al doilea eseu, Pajurile mizeriei chişinăuiene (1935), Alexandru Robot pictează un tablou sumbru al Chişinăului interbelic, vorbind despre corbii care ajunseseră să vîslească prin aer oriunde, la orice oră şi identificînd în figura corbilor o metonimie a culturii din acel timp. Sugerează că poate ar fi mai adecvat ca pe drapelul acelei provincii să figureze un corb, nu un cap de bour. În Cealaltă faţă a prozei, Mihai Zamfir îl plasa pe prozatorul Alexandru Robot, prin Music Hall, în familia Interiorului al lui Constantin Fîntîneru şi a Pensiunii Doamnei Pipersberg al lui H. Bonciu, toţi trei fiind vegheaţi de „maestrul din umbră” Max Blecher.

Cel de-al doilea, Vasile Coroban, discută despre personajele lui Cervantes şi comic, în Note despre comic în Don Quijote (1966). Comparatist de profesie şi citîndu-l la tot pasul pe Visarion Grigorievici Belinski, acesta avansează ideile că romanul lui Cervantes ar fi, de fapt, un roman realist şi că nota comică ar rezulta nu din prezenţa, cu tot ce înseamnă ea, lui Sancho Panza în viaţa lui Don Quijote, ci din felul interacţiunii Cavalerului Tristei Figuri cu această prezenţă. Al treilea, Bogdan Istru, întreprinde o scurtă analiză a poeziei războiului, în De la Apolinnaire la Camil Petrescu (1940).

Venind mai încoace, spre anii ’50, eseul critic achiziţionează, prin Imaginea în artă (1940) a lui George Meniuc, care făcuse şcoală cu Tudor Vianu la Universitatea din Bucureşti, o nouă preocupare, cea pentru receptarea produsului artistic. Receptarea şi înţelegerea profundă ale unui fapt artistic s-ar produce – în viziunea lui George Meniuc – printr-un proces de vizualizare, de figurare a reflexului căpătat în timpul interacţiunii cu acel fapt. Un al doilea text al lui George Meniuc în antologie este Jurnal. XIV (1967) în care transcrie o scrisoare primită de la Tudor Arghezi.

Dacă de Vasile Vasilache nu aţi auzit, de Povestea cu cocoşul roşu sigur aţi auzit. El a scris-o. În eseul Istoria, o cîrtiţă (1996) –iarăşi parabolă animalieră – îşi aminteşte cu autoironie amară o întrebare a lui Balzac – dacă ar dispărea Franţa, printr-o pagină din Comedia umană şi-ar mai aminti cineva oare că au existat francezi? – sugerînd că Republica Moldova stă gata să împlinească sensul acestei întrebări. Vladimir Beşleagă povesteşte peripeţiile mai mult tragice decît comice prin care a trecut romanul său Zbor frînt, dar şi alte cărţi semnate de el, de-a lungul perioadei sovietice, analizînd perfidia cenzurii, în Cenzura în totalitarism: o absenţă omniprezentă (2000). Eseul „Luceafărul”, la un sfert de veac (1986) al lui Serafim Saka nu e despre Hyperionul lui Eminescu, ci despre instituţia teatrului în Republica Moldova, în speţă despre teatrul Luceafărul şi starea deplorabilă în care acesta s-ar afla. În Încă o dată despre puterea şi slăbiciunile scriitorului în faţa puterii (1996) vorbeşte despre „gladiatoristica” poreclită tranziţie şi despre demagogia puterii democratice, ca încercări la care este supus şi cărora trebuie să le facă faţă omul de cultură.

Prin textele Elizei Botezatu, dar şi prin cele ale lui Ion Ciocan sau Mihai Cimpoi, putem spune că ia formă obiectivă critica literară basarabeană ca disciplină aplicată. În Ultimul Meniuc (I) (1994), Eliza Botezatu recurge la o relectură a operei poetice a lui George Meniuc prin prisma textelor din anii ’70 – ’80, Florile dalbe (1979), Toamna lui Orfeu (1983) şi Cîntec de oastea lui Igor (1987), vorbind despre dimensiunea livrescă a creaţiei, despre mitologic şi faptul de cultură ca parametri discursivi ai textelor. Oarecum pe aceeaşi direcţie metodică se plasează Ion Ciocan abordînd coordonatele cultural-rurale din Povestea cu cocoşul roşu al lui Vasile Vasilache, în Depăşirea „ruralismului” (2000). Mihai Cimpoi însă se arată preocupat în eseurile sale, Căderea în cerc (1999) şi Cumpăna, simbol al centrării (2000), de poezia modernă ca labirint, ca închidere, pornind de la Mallarmé, sau de imaginea cumpenei cu două ciuturi ca simbol al dimensiunii româno-basarabene a fiinţei, dacă există aşa ceva, scoţînd în evidenţă faptul că românul din Republica Moldova ar fi singurul care nu cunoaşte angoasa în faţa golului existenţial, iarăşi, dacă există aşa ceva.

Apropiindu-ne acum de anul ’89 şi depăşindu-l, textele urmează traiectoria dată de teme precum: identitate, condiţia intelectualului, condiţia culturii, limba în care se scrie. Gheorghe Mazilu, în Singurătatea şi creaţia (1989), vorbeşte despre singurătate şi creaţie ca metode şi daturi necesare ale condiţiei scriitorului, în pofida unor aspecte ireconciliabile care însoţesc acest binom. Salvarea prin cultură – o şansă a popoarelor sărace (1997) al lui Nicolae Dabija este un text aprins despre primatul culturii în contextul dezvoltării economice naţionale slabe, criticînd kitschul cu hore şi sîrbe alimentat de mass media şi invitînd la încercarea de eradicare a urmelor oricărui homo sovieticus. Un pic mai calm, Andrei Ţurcanu aduce o critică, în Captivii semianalfabetismului (1995) şi în Celula suferindă (1995), daunelor cauzate de propaganda sovietică asupra nivelului intelectual din Republica Moldova, întrevăzînd o soluţie în depăşirea stării de excepţie istorică postsovietică.

Eseul lui Leo Butnaru inaugurează în Republica Moldova dezbaterea din jurul conceptului de poezie care începuse la începutul anilor ’90 în România. Lampa şi oglinda (1991) este despre tipul de polemică insană şi diletantă din jurul conceptului de poezie ajunsă în contextul raportului tradiţie – modernitate. Sergiu Pavlicencu vine cu o aplicaţie a conceptelor teoreticianului rus al avangardei, Leonid Andreev, pe volumul Omul aproximativ al lui Tristan Tzara, în Tristan Tzara sau ipostazele Omului aproximativ (1998). Valentina Tăzlăuanu, în Dramaturgia faţă cu noua paradigmă culturală (2000), întreprinde o trecere în revistă a dramaturgiei basarabene postbelice (Ion Druţă, Dumitru Matcovschi, Ion Puiu), apoi analizează teatrul contemporan (Aureliu Busuioc, Radu Ştefan Întîiul şi Ultimul, Val Butnaru, Iosif şi amanta sa, cu aluzie la Iosif şi fraţii săi de Thomas Mann, Constantin Cheianu, Luministul, „o parodie a exploziei turistice” care a copleşit estul după căderea Cortinei de Fier, Nicolae Negru, Revine Marea Sarmaţiană şi ne întoarcem în Carpaţi, în care acţiunea se derulează într-un ospiciu), scoţînd în evidenţă revirimentul spre antiteatru din ultima vreme al acestuia. Un soi inedit de remeber critic este George Meniuc sau întoarcerea în Ithaca (1993) al lui Arcadie Suceveanu. Acesta aminteşte prieteniile de tinereţe ale lui George Meniuc cu Geo Dumitrescu, Constantin Tonegaru sau Ovidiu Bîrlea, luîndu-şi totodată libertatea de a-l plasa pe George Meniuc în fruntea listei avangardei basarabene, dacă a existat vreodată aşa ceva. În Emisferele de Magdeburg (1993) examinează „corelaţia dintre tradiţie şi inovaţie” în cultură.

Spre sfîrşitul anilor ’90, temele şi preocupările care începînd cu 1989 monopolizaseră dezbaterea intelectuală din Republica Moldova, revin de data asta în textele criticilor contemporani sub formă de concluzii şi soluţii. Vasile Gârneţ vorbeşte în Ispita Occidentului (1998) despre condiţia precară a intelectualului basarabean, propunînd „ispita” Occidentului drept soluţie la criza postsovietică. În Conflictul biografiilor (1999) Vasile Gârneţ subliniază că e necesar să se înţeleagă conflictul dintre generaţiile mai vechi de scriitori cu noile generaţii ca pe un conflict al biografiilor funciar incompatibile fără o revizuire critică a primilor. Nicolae Popa descrie, în Însingurarea scriitorului de limbă română (1994), starea tot mai acută de izolare a scriitorului de limbă română într-o ţară de cititori etnic minoritari sprijiniţi de un guvern prorus. Constantin Cheianu aka Daniel Boignet simulează într-un eseu foarte critic – Mirifica inconştienţă (1995) – vizita unui parizian în Republica Moldova care va scrie un articol în Le Figaro despre ce a văzut aici. Însă punctul pe „i” îl pune textul lui Vitalie Ciobanu, Frica de diferenţă (1997), în care se întreabă dacă nu cumva este vorba, în dialogul România – Republica Moldova, de o frică identitară? Aceea de a fi diferit în Republica Moldova afirmînd că eşti român şi în România, afirmînd că eşti basarabean. În Ce este cultura pentru mine? (2000) vorbeşte despre ce ar trebui să fie cultura în genere pentru un intelectual (basarabean).

Dar nu numai temele şi preocupările sociale şi de mentalitate cunosc revirimentul de care vorbeam mai sus. Critica şi teoria literară urmează acelaşi traseu. Pornind de la o idee a lui Jean Paul Sartre, aceea că „tehnica romanescă trimite la psihologia romancierului”, Alexandru Burlacu analizează procedeele naratologice din proza lui Vasile Vasilache ca premiză pentru înţelegerea psihologiei auctoriale, în Tehnica narativă în Povestea… lui Vasile Vasilache (1997). Maria Şleahtiţchi vorbeşte despre „alteritate ca sumă a proiecţiilor naratoriale” la Gheorghe Crăciun, în Jocul alterităţii în romanul românesc optzecist (2000). Postmodernitatea ca loc de investigaţie critică îl preocupă şi pe Nicolae Leahu în tema erosului la Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Marta Petreu, Lucian Vasiliu, Gheorghe Izbaşescu, Emil Brumaru, în eseul Erosul postmodern (2000). Cu un an înainte, Emilian Galaicu-Păun întreprindea, printr-un soi de critificţiune – critică amestecată cu pagini de jurnal -, o analiză a poeziei postmoderne în genere, în Poezia de după poezie (1999). „Evul Mediu dansînd rock’n roll” (1999) este un text despre poezia recentă a lui Arcadie Suceveanu. Despre natura patriarhal-normativă a canonului literar şi inflexiunile prozei feminine în acest context, vorbeşte Iulian Ciocan în Canonul faţă cu partida cvasifeministă (2000), analizînd texte de Gabriela Adameşteanu, Marta Petreu, Adriana Bittel, Elena Gromov-Marinescu, Magda Cîrneci, Silvia Obreja, Irina Şipeţean. Lucia Ţurcan urmăreşte evoluţia şi schimbările conceptului de „livresc” de la antici la postmoderni în Avatarurile livrescului (1999).

Prin Ioan Mânăscurtă cu Metafizică (1987) şi Minunea de a-l avea (1999), şi prin Dorina Bohanţov cu al său Corporalitatea parfumurilor (1999), eseul basarabean împrumută nuanţa panseului şi alunecă în meditaţie.

În Literatura/ critica basarabeană: izolare şi sincronizare, postfaţa volumului, Ion Bogdan Lefter îşi punea următoarea întrebare: dacă am observat că în interbelic şi în contemporaneitate critica basarabeană este perfect sincronă cu cea din România, şi dacă am căzut de acord că din breşa sovietică nu ne rămîne mare lucru iar ceea ce ne rămîne seamănă izbitor de mult cu ce se scria în România, nu înseamnă oare că, „literatura/ critica basarabeană”, aceste sintagme, de fapt, nu au sens? Îi voi răspunde.

Au sens în măsura în care intelectualitatea, scriitorii, criticii, profesorii au foarte mult de lucrat cu cititorii din Republica Moldova, au un public de educat. Nu ca eventuală elită, ci ca facultate profund umană de a pune pe picioare un dialog, de a împărtăşi semenului tău bucuria de a fi cunoscut şi înţeles ceva frumos şi elevat. Nu ştiu de ce, dar mi-am amintit din nou de sculpturile lui Alberto Giacometti.

 

Eseuri, critica literară,

Selecţie, studiu introductiv şi note biografice de Eugen Lungu,

Postfaţă de Ion Bogdan Lefter,

Colecţia „Literatura din Basarabia în secolul XX”,

Editura Ştiinţa – Arc, 2004, 431 p.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.