A ieşit bine. N-am mai postat pentru că nu mai văd motivaţia. Proiectele merg înainte şi fără „reclamă”. A fost şi chat-ul cu Ştefan Agopian, câteva interviuri cu mai mulţi tineri scriitori, dar-iată- a mai dispărut o legendă (Paul Newman). Aproape că n-aş mai intra pe net, în fiecare zi aflu o astfel de veste.
Şi m-am trezit şi cu acuze din partea unui foarte, foarte bun prieten, cum că… nu ştiu ce. Efectiv mi s-a luat. În primul rând de ţara asta şi de ce se-ntâmplă cu oamenii ei. Devenim suspecţi din orice şi ne pierdem încrederea în vecini şi prieteni pentru nişte ambiţii inutile.
Ah, am vazut şi „Boogie”. M-a dezamăgit.
Era să uit. La Uniunea Scriitorilor, împreună cu Oana şi Angela Marinescu, sâmbăta trecută. Ospătarul, privindu-ne cu indulgenţă: „Şi dânşii sunt scriitori?” La răspunsul pozitiv al Angelei Marinescu, e la fel de tranşant: „Pot vedea şi eu o legitimaţie?” După ce-a dispărut din peisaj, am insistat să plecăm. Nu sunt scriitor, nu am nevoie de reduceri privilegiate. Nu spun asta ca să acuz cumva Uniunea (cine ştie, înţelege că nu voi ataca niciodată Uniunea, la urma urmei vorbim doar despre un restaurant care funcţionează în incinta ei). Pur şi simplu mi s-a luat. Sau, ca să preiau o vorbă a lui Ştefan Agopian, căruia îi mulţumesc foarte mult pentru aderenţă, „nu mai am timp de pierdut”.
În plus, am observat că o editură în mare ascensiune în Românica începe tot mai tare să „cumpere” autori români. Foarte bine, dar dacă s-ar vedea ce se-ascunde în spatele acestei poveşti… Dar nu vorbesc despre banul negru acum. E moneda naţională a tranziţiei şi nu văd de ce piaţa literară n-ar intra în jocul murdar al intereselor editoriale. Oricum, de ceva vreme, am aflat atât demulte mizerii, încât mi-e efectiv silă să le repet. Ce mă surprinde e atitudinea „angajaţilor” care se fac că nu ştiu/nu văd/nu concep. Nu mă mai mir de ce generaţii întregi de români au răbdat un cuplu de analfabeţi la cârma ţării. Ţine de speciful naţional să ne furişăm după te miri ce.