Primul reportofon -1995. În perioada 1991-1995 înregistrări audio cu piese de teatru citite la microfon şi cărţile lui Cioran înregistrate pe casete.
Din 1999, apare un nou reportofon, Sony. Prima ediţie sonoră: 1999, cu Marius Ianuş în duşurile din căminul Panduri. „Ediţie” difuzată două săptămâni la rând în holul Facultăţii de Litere în proiectul „Teritoriul Mobil”. Urmează ediţia sonoră Copilul cafea (Zvera Ion), în 2001, pe acoperişul facultăţii de Litere, casetă ascultată la deschiderea Bibliotecii de Poezie de la Litere (sala 305). Au urmat: Ieudul fără ieşire (Ioan Es. Pop – în lectura autorului) – martie 2001 (tot la Biblioteca de poezie, audiţie publică), poeme de Răzvan Ţupa (Biblioteca de poezie) şi Klein spuse (Mihai Ignat), înregistrări cu Ruxandra Novac, Ionuţ Chiva, Elena Vlădăreanu, Mihail Vakulovski, Adrian Urmanov şi foarte mulţi tineri scriitori.
La târgul de carte Gaudeamus caseta cu Klein spuse dispare cu tot cu reportofon, luată de vreun admirator.
În 2003 apare în Ziarul de duminică o anchetă legată de apariţia (la Humanitas) a audiobook-urilor (o „curiozitate” până atunci).
Din 2005 lucrez cu un nou reportofon. Ca şi celelalte, „scula” e achiziţionată pe bani grei, acesta fiind motivul pentru care, ca unul care a prevăzut amploarea la care vor ajunge ediţiile sonore/audiobookurile, nu pot să nu zâmbesc când aud că e un produs nou. În alte condiţii, cu mai multă atenţie, în acest moment fonoteca personală putea fi un brand important, nu doar o arhivă sentimentală.
Iată un afiş din 2003:
uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le! 
Lasă un comentariu