interviu cu Ion Cucu în Ziarul de duminică

 În această săptămână, în Ziarul de duminică, un fragment din primul volum de interviuri cu Ion Cucu, volum ce urmează să apară la Casa de Pariuri Literare în câteva săptămâni.

interviu cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan

Un amplu interviu în numărul de mâine al Observatorului cultural.

Formula 2 (Adrian Spirchez, un cristian) a realizat până acum un prim interviu cu Cicerone Ioniţoiu, interviul cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan fiind centrat pe   Memorialul Sighet.

Multă lume a rămas impresionată de faptul că Memorialul a fost făcut de două personalităţi care nu sînt istorici de meserie.
Ana Blandiana: Unul a devenit – Romulus Rusan s-a recalificat.
A fost un avantaj faptul că nu veneaţi din lumea istoricilor propriu-zişi?
Romulus Rusan: Un mare avantaj, pentru că eram liberi de toate prejudecăţile profesionale. Cu unele excepţii, istoricii fie că s-au retras, cei care au colaborat cu regimul comunist, fie că
s-au obişnuit cu sistemul instituţional din învăţămînt şi Academie.

Cicerone Ioniţoiu – un interviu în Observator cultural

Editura Polirom a lansat în luna septembrie primul volum din seria celor trei de Memorii, pe care Cicerone Ioniţoiu le are în lucru. Persecutat politic pentru că a făcut parte din elita tineretului ţărănist, Cicerone Ioniţoiu a reuşit să plece la Paris în 1979, de unde avea să coordoneze o bună parte din activitatea exilului autentic.

Joi, 1 octombrie, Observator cultural vă propune un amplu interviu cu unul dintre cei mai autorizaţi reprezentanţi ai deţinuţilor politici, „sursa” cea mai sigură pentru multe bibliografii şi liste ale victimelor şi torţionarilor. Apropiat al lui Corneliu Coposu şi bun cunoscător al frământărilor PNŢCD-ului, Cicerone Ioniţoiu spune adevărul despre teroarea din ţara sârmelor ghimpate.

La 40 de ani aveaţi 10 ani de puşcărie executaţi.

Oradea, Jilava, Peninsula, Poarta Albă, Aiud.

Cum era la Peninsula ? Unii spun că era chiar un lagăr de exterminare. Volumul de muncă era foarte mare şi hrana foarte puţină.

A fost poate prima mare închisoare de muncă forţată. Muncă la roabă, săpături… Se înfiinţase-n 49 şi funcţiona ca un lagăr de exterminare. Avea la comandă un fost hamal din portul Constanţa, plutonierul Dobrescu şi era vestită pentru tortura de la locul de muncă. De exemplu, Ion Ghinea bătea şi coordona munca forţată cu îndemnul « dai pînă mori ». În 51, în locul lui Dobrescu a venit alt hamal, Zamfirescu. Ăsta bătea rar şi zdravăn. În plus, îi plăcea frigul. Te trezeai la carceră în cămaşă şi zeghe pe timp de iarnă. După el a venit şef un şofer, Tiberiu Lazăr. Se exersase la Gherla şi la Făgăraş. Avea altă regulă, foarte strictă: « Numai eu am voie să bat ».

A fost de exterminare pînă la un moment dat. Lucram cu jugul după gît, iar cînd eram epuizaţi ne puneam cîrpe şi prosoape, le legam de coarnele roabei şi împingeam cu  mîinile pînă cădeam. Mîncarea era de exterminare. Ca şi bătaia. S-au adus unii dintre torţionarii de la Piteşti. Au făcut brigăzi speciale şi l-au torturat pe doctorul Simionescu, pe Piţigoi, fost deputat naţional ţărănist. Iar Sică Enăchescu, unul dintre studenţii torţionari de la Piteşti, nepotul lui Piţigoi, le-a cerut ca unchiul său să fie repartizat la brigada lui, pentru a-l putea tortura. Acestui Sică Enăchescu după ce a ieşit din puşcării, i s-a dat voie să facă Medicina şi a fost doctor la Mizil după ’64.

un interviu de Adrian Spîrchez şi un cristian

Lansarea primului volum de „Memorii”

Reacţii la topul lui Adrian Schiop

Vă reamintesc, ieri, 25 septembrie, în România liberă, jurnalistul Adrian Schiop a publicat un top al celor mai influente site-uri literare. Cum nu mă pot împăca deloc cu ideea că site-ul declarat câştigător (www.clubliterar.com) nu are (în umila mea părere) cum să depăşească branduri ca liternet sau tiuk, dar şi contrariat de faptul că autorul topului este membru al site-ului câştigător (ba, mai mult, se pare că s-a folosit de ajutorul unor membri din club pentru a-şi realiza topul), am cerut câteva reacţii din partea celor care sunt incluşi (pe diferite poziţii şi cu descrieri care mai de care mai fanteziste) în făcătura jurnalistică livrată pe piaţă. Se vede treaba că jurnalismul cultural  urmează jurnalismul sportiv. Nu ştim încă dacă înregistrarea cu fotbalistul stelist este sau nu reală, dar ştim, în acest caz, că avem de-a face cu o reclamă mascată, ca să nu spun altceva.

Iată o primă reacţie:

Răzvan Penescu – LiterNet

1. Ce site-uri aţi avea în vedere dacă aţi alcătui un astfel de top?

Îmi e tare greu să răspund la întrebarea asta.

În primul rind mi se pare că ideea topului e nefericită. Eu nu aş fi axat un astfel de top exclusiv pe online, pentru că important e conţinutul, nu suportul pe care se află. LiterNet-ul vrea să ofere ceva consistent din punct de vedere cultural, aşa că topurile în care mă întreb pe ce poziţie am apărea sînt cele care ar reuni tot ce există în domeniul cultural, pe hîrtie ca şi online.

În al doilea rînd, şi asta o să mă facă poate să par încrezut, mi se pare că nu există concurenţă online pentru LiterNet. Din păcate. Adică nu există nici un site care să aibă întinderea LiterNet-ului, vîrsta LiterNet-ului (8 ani în curînd) sau care să reunească atîţia autori care contează în cultura română. Cînd am început LiterNet-ul mă gîndeam că în 2-3 ani o să mă retrag pentru că o să apară zeci de situri care să facă profesionist ceea ce eu şi încă o mînă (mică) de oameni facem în timpul liber, ca hobby. Din păcate nu a apărut nimic asemănător.

Respect o serie de siteuri culturale, mă bucur că există, dar nu concurez cu ele. Cel mult ne completăm.

În ceea ce priveşte siteurile pe care se postează liber, cred că nici nu ar trebui să apară în discuţie. Toate siturile care nu au în spate o redacţie care să decidă ce apare şi ce nu sînt un triumf al cantităţii în dauna calităţii.

Dar ca să revin la întrebarea iniţială recomand pentru un fel de top:
– http://tudorchirila.blogspot.com/. Tudor Chirilă e puţin exaltat şi pe alocuri patetic, dar scrie cu nerv şi are cîteva povestiri cu care m-aş mîndri dacă ar fi pe LiterNet.
– http://www.ascrie.org/. Cristian Lupşa e „părintele” jurnalismului narativ în România şi cred că LiterNet-ul o să beneficieze de pe urma generaţiilor care au trecut sau vor trece prin mîna lui.

2. Ce criterii consideraţi că merită să conteze în alcătuirea unui astfel de top?

Cred că primul criteriu e valoarea textelor şi relevanţa lor pentru un anumit moment. Sint texte pe care le-am publicat acum 8 ani şi pe care nu le-aş mai publica azi, dar care au avut rolul lor în acel moment.

Al doilea criteriu cred că e persistenţa. Nu poţi construi ceva cu greutate fără să ai o perioadă lungă de prezenţă, fără sincope şi fără modificări radicale de direcţie.

Al treilea criteriu cred că e impactul în lumea culturală şi în lume în general. Din păcate aici aş zice că nici un site exclusiv online (şi în mare parte nici o revistă pe hîrtie) nu trece ştacheta. Un exemplu recent e dat de premierea de către Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti a unei cărţi apărute în primă ediţie la LiterNet acum 3 ani şi pe hîrtie acum un an. Se pare că pînă nu a apărut pe hîrtie nu a fost suficient de valoroasă pentru a fi luată în calcul. Şi sînt mulţi autorii debutaţi în volum de Editura LiterNet şi premiaţi pentru debut cîţiva ani mai tîrziu, la apariţia unui volum pe hîrtie. După cum sînt mulţi autori ce publica pe LiterNet şi care tînjesc după publicarea pe hîrtie.

Un alt criteriu foarte important mi se pare respectarea legii copyrightului. Siteurile care nu respecta dreptul de proprietate intelectuală ar trebui inchise (nu discut aici dacă legile astea sînt sau nu bune – eu personal cred că au multe hibe – dar trăim într-o lume care se bazează pe un set de legi care trebuie respectate şi în care există mijloace de a modifica legile care nu sînt adecvate).

În fine, ultimul criteriu la care mă gîndesc e nivelul recompensei financiare oferite autorilor. La LiterNet totul e bazat pe voluntariat şi îmi asum în întregime asta. Aş vrea să dispărem din acest motiv şi locul nostru să fie luat de alte siteuri care plătesc textele cu o sumă rezonabila. Din păcate în acest moment nu sînt multe siteuri care să plătească măcar decent (chiar şi siturile de ştiri plătesc destul de modest, aşa că nu sînt deloc încurajate textele ce au nevoie de o
documentare de durată).

Nu am pomenit traficul pentru că e greu de spus dacă e mai important un grup select de cititori sau un număr mare de cititori superficiali. Teoretic există multe trucuri care pot mari traficul, unul din ele fiind deschiderea unui forum pe care să se OTV-ească nişte supăraţi, dar multe nu ajută la dezvoltarea părţii literare a siteului.

3. Cum aţi comenta rezultatul topului şi descrierea LiterNetului?

Rezultatul topului e dificil de comentat în lipsa unor criterii clare. Sigur că mă măguleşte prezenţa LiterNet-ului pe locul 2, mai ales că sîntem precedaţi şi urmaţi de două siteuri decente. Jumătate din top mi se pare că e căznit, 5 din siteuri fiind pomenite doar ca să atingă pragul de 10. Unele sînt literare doar pentru că ne-am obişnuit să numim literatură orice înşiruire incoerentă de cuvinte, altele sînt deja aproape expirate sau nu sînt încă suficient de închegate.

Descrierea LiterNet-ului e destul de ciudată. Se vorbeşte de blogging la LiterNet în condiţiile în care există doar două bloguri de autor cu o pondere minimală în cadrul siteului. Se vorbeşte de poziţie foarte bună pe trafic.ro în condiţiile în care sîntem pe locul 23 în topul siturilor „de cultură” (deşi aici intră şi siteuri de programe cum e port.ro care nu au prea multă legătură cu aceasta) şi pe aproape de 700 în topul siteurilor înregistrate. Nu prea înţeleg ce vrea să spună
cu: „Comparat cu revistele literare pe print, are un aer nou; altfel, destul de clasic.”. Per total nu sînt afirmaţii deplasate şi e modul în care autorul topului a văzut LiterNet-ul.

4. Cum se face că într-un mediu virtual virusat la propriu de orgolii şi topuri contrafăcute, rezistaţi calitativ foarte bine?

Ca o paranteză, înainte să răspund, să ştii că noi nu ţinem cont de orgolii sau de grupuri de interese. Publicam ce ni se pare valoros, indiferent de numele autorului. Iar dacă cineva nu vrea să apară pe LiterNet pentru ca apar oameni pe care nu îi place, e liber să nu trimită nimic. Au fost puţine cazuri de acest gen, dar le-am gestionat cu fermitate şi pînă la urmă toată lumea a fost mulţumită.

Revenind la întrebare, rezistăm calitativ pentru că nu există nici un material care să intre pe LiterNet fara să fie „asumat” de un redactor. Asumarea presupune fie că redactorul crede că textul e valoros, fie că el consideră că textul e important pentru un anume moment, fie că el consideră că textul e scris de cineva cu potenţial, care va creşte publicînd regulat. Sînt multe criterii, dar atîta timp cît textele sînt citite înainte de a intra pe LiterNet şi există o
motivaţie a postării lor, e mult mai probabil ca textele să fie de calitate.

Apoi rezistăm calitativ pentru că avem autori foarte buni cu care colaborăm, parteneriate cu cele mai bune reviste culturale şi cu cele mai importante edituri pe hîrtie. Am făcut mereu selecţie şi acum toate aceste selecţii ne aduc texte bune şi, în acelaşi timp, ne obligă să ţinem ştacheta sus. Mai rezistăm şi pentru că avem mereu 3-4 oameni noi cărora le urmărim progresele, le citim texte şi care îşi deschid la un moment dat aripile pe LiterNet.

Mai rezistăm şi pentru că sîntem foarte liberi. Fiind bazat pe voluntariat, LiterNet nu depinde nici de publicitate, nici de vreun pol de interese care ar putea să îi deturneze selecţia. Sigur că baniibnu ar fi răi, cu ei am putea extinde echipa şi am putea pune în practică nişte planuri care nu se pot face prin voluntariat, dar nu sînt esenţiali. Si atunci LiterNet-ul poate să fie liber. Iar libertatea înseamnă opţiuni personale ale redactorilor. Şi cînd cei care decid sînt informaţi şi pasionaţi, iese ceea ce se vede.

Din interior se vede că nu sîntem perfecţi, mai avem multe de făcut mai ales în relatia cu cititorii şi cu autorii. Principala resursă care lipseşte e timpul. Partea bună e că există o viziune în spatele LiterNet-ului şi nu există nici o presiune externă. Tot ce se face e exclusiv decizia celor din interior.

5. Cât de influent consideraţi că este LiterNetul? Se poate vorbi de influenţă în spaţiul literar online?

Nu am date să mă pronunt. Pot să îţi zic cîteva fapte:
– în 2001, cînd am început să publicăm literatură română, nu exista nici o colecţie de literatură română. În mai 2004, a apărut colecţia Polirom. Nu insinuez că e meritul nostru, sper doar că am arătat că exista un interes pentru literatura română.
– un scenariu de scurtmetraj semnat de Cristian Mungiu, Canton, publicat pe LiterNet a devenit film datorită publicării pe LiterNet. Acelaşi lucru s-a petrecut cu multe piese de teatru publicate de LiterNet, în unele cazuri chiar prin mijlocirea noastră directă.
– am lansat autori care au confirmat apoi şi în alte locuri (reviste, cărţi pe hîrtie). Premiul de care vorbeam mai sus e un exemplu, dar un exemplu care arată şi cît de puţin influenţi sîntem noi în impunerea unor cărţi electronice în cadrul unor premii date de oameni cu experienţă pe hîrtie.
– putem promova un spectacol (de teatru sau de orice fel) în care credem şi îi putem da şanse mari să fie văzut, dar nu putem „îngropa” una, indiferent cît de mult spunem că e proastă – există un public de aproximativ 10.000 de oameni care citesc recomandarile săptămînale ale LiterNet-ului şi care ne cred în general cînd recomandăm ceva
– am publicat 250 de volume cu 1,2 milioane descărcări, o medie mai bună decît cea a multor edituri pe hîrtie (în colecţii comparabile, nu vorbim de comparaţii cu Harry Potter sau Dan Brown, ci de literatură românească şi traduceri de nişă – teatru, scenariu).
– revistele pe hîrtie şi editurile pe hîrtie ţin să apară cu texte /fragmente pe LiterNet.
– 90% din oamenii pe care îi întîlnesc la diverse evenimente culturale au auzit de LiterNet.

Deci sînt o serie de oameni pe care îi influenţăm şi alţii care habar nu au de noi. Cum e şi normal.

6. Aţi fost consultat în vreun fel în realizarea acestui top ?(vi s-au cerut date, un eventual top sau orice altceva care să ducă la „clasificarea” site-ului)

Nu. L-am văzut aseară, ca toată lumea.

Vă mulţumesc.

Aici găsiţi un alt interviu cu Răzvan Penescu.

un interviu cu terorista: „Mi-ar fi plăcut enorm să fiu bibliotecară, cu condiţia să fi putut trăi din salariul respectiv. „

„Cine sint
luciat. O cititoare. Stau in Bucuresti. Am sarit de 35 de ani (nu va spun cu cit ). Fumez. Nu lucrez la, pentru sau cu nici o editura, publicatie, scoala sau librarie. Ador pisicile si am o pisica la care tin ca la ochii din cap. Nu-mi place sa socializez.”

Nici nu contează, în definitiv, cine este, dacă este femeie sau bărbat sau dacă are în spate un grup/echipă/armată. Dincolo de speculaţii, terorism de cititoare a schimbat puţin datele problemei prin două aspecte: notorietatea evidentă, care a dovedit cumva „forţa” mediatică a blogurilor (încă în deficit de imagine după unii) şi puterea de a rămâne cu picioarele pe pământ.

Cel puţin în blogosferă, rezultatele spun că la Roblogfest (competiţia care îşi propune să evalueze, cumva, blogurile) terorism de cititoare a „scos”: locul 2 (în 2007 şi 2009) şi locul 3 (în 2008), ceea ce înseamnă nu doar trafic, dar şi apreciere calitativă. Pe de altă parte, pe blog se afirmă din capul locului:

« Ce vreau
Nu prea stiu. Stiu ce nu vreau:

1. sa emit insemnari originale, expresive, profunde.

2. sa fac bani (!) de pe urma blogului

3. sa ma considere lumea o „autoritate »

asta însemnând, cum am avut ocazia să constat, că terorista (voi folosi în continuare doar singularul feminin, pentru a lăsa liber zvonisticii) nu îşi propune să devină un barometru de opinie, deşi « părerea » ei a contat în acest timp nu doar în spaţiul virtual, fiind, poate, cel mai solicitat blogger în relaţia cu revistele şi ziarele tipărite (mă refer la publicaţii de top).

Timp de aproape trei ani, terorism de cititoare a pus mai multe întrebări decât oricare alt proiect cultural virtual, două revenind obsedant:

1. Cum e posibil ca un necunoscut să intre atât de uşor în conştiinţa cititorilor ? (sunt vedete literare care şi-ar vinde sufletul să atingă măcar 50% din traficul teroristei)
2. Cine este terorista ?

Fără a forţa nişte concluzii, voi spune doar că apariţia unui blog performant şi dezinteresat de cititor arată, indirect, artificialitatea unui sistem. Un singur blog a putut atrage un număr considerabil de cititori (partizani sau, cu timpul, refractari), comparabil cu un întreg sistem editorial.

Ştiu că sună puţin patetic dar, iată, la patru luni de la închiderea blogului tău, vechile obiceiuri de căutare se menţin. Pratic, ca să intru pe anumite bloguri, intru de pe terorista.ro. Ce se va întîmpla cu blogul? Îl vei şterge?

Nu, n-o sa-l şterg. Există în continuare, numai că nu-l mai actualizez şi nu se mai poate comenta pe el. Trebuie să refac blogroll-ul, mulţumesc că mi-ai amintit. S-a pierdut la o mutare de pe un server pe altul.

Ai primit oferte pentru a scoate o carte dintr-o selecţie de postări de pe blog?

Am avut o propunere, acum vreun an. Dar nu se pune problema, am gândit textele acelea exclusiv pentru un blog, cu emoticoane, linkuri, repetiţii, prescurtări, răspunsuri la comentarii, referinţe la alte bloguri etc. – nu pot fi reproduse pe hârtie şi n-ar avea nici un rost.

Date tehnice

–   blogul a pornit la drum pe:  14 mai 2006

–   cel mai mare trafic zilnic: 9078 vizualizări, dar cifra e irelevantă, a fost pe 10 aprilie, închisesem blogul şi au intrat mulţi atraşi doar de scandal

–  cele mai multe comentarii la un post: nu ştiu, au fost câteva cu peste 100 de comentarii

–  cele mai multe postări într-o lună: câte 28 – în ianuarie 2007 şi ianuarie 2008

–  cele mai puţine postări într-o lună: câte 5 – în prima lună (mai 2006) şi în ultima (aprilie 2009)

–  numărul total de postări şi de comentarii: în total blogul conţine 731 de postări şi 16.182 de comentarii.

Bloggingul a luat încet şi sigur amploare, chiar foşti adversari declaraţi fiind iremediabil atraşi de noua jucărie. Nu m-ar mira ca, în scurt timp, cei care susţineau sus şi tare că blogosfera e o pierdere de vreme, să se reorienteze. Ştii cum e, după ce-ai ajuns acolo sus, în topul preferinţelor, există nişte învăţăminte de dat (la modul cel mai practic şi mai natural). Pe concret, ce sfaturi ai pentru un blogger care se ocupă cu literatura?

Primul sfat e chiar ăsta: să se ocupe (realmente) cu literatura! Pe urmă, să fie cinstit, să-şi susţină propriile păreri, nu să toarne clişee învăţate la şcoală. Să nu scrie texte prea lungi. Să împartă textul în paragrafe. Să nu ilustreze cu prea multe poze „artistice” decât dacă se pricepe cu adevărat la fotografie. Să nu împestriţeze postările cu nşpe culori, fonturi speciale, bolduri, italice etc. Să indice întotdeauna sursele citatelor. Să nu se laude, să nu se văicărească, să nu bată lumea la cap – doar dacă nu vrea să plictisească. Să nu exagereze cu pamfletele. Să nu exagereze cu poezia, dacă se poate abţine. Să nu se lase influenţat de comentatorii cei mai simpatici, să nu se apuce de citit pe bandă rulantă ce-i recomandă alţii, să-şi păstreze propriile gusturi şi interese.  Să posteze măcar o dată pe săptămână. Să nu cedeze tentaţiei de a ataca persoane. Să nu se implice în scandaluri, chiar dacă e o cale de a-şi mări traficul. Şi să fie sănătos, în general, mai ales la cap 🙂

Cum au fost primele săptămâni fără blog? N-ai fost tentată să revii?

Şi da şi nu. Citeam tot felul de reacţii, răspundeam la mailuri extrem de drăguţe, aş fi vrut să le dau câte un semn şi altora care nu mi-au scris direct, dar am încercat să mă abţin, să las lumea în pace. Uneori am fost tentată foarte tare să revin, mai ales când citeam ceva care-mi plăcea mult. Aş vrea să ştie şi alţii că mi-a plăcut Dimineaţă pierdută a Gabrielei Adameşteanu, că Pale Fire e cea mai mişto carte a lui Nabokov pentru mine, că „Sebastian în vis” e blogul nou apărut pe care-l prefer, că în sfârşit am înţeles de ce e Truman Capote un scriitor important, după ce am citit Alte glasuri, alte încăperi, că Bora Cosic şi Peter Beagle m-au lăsat rece, că Intrarea soarelui e foarte citibil, fluent şi plăcut, deşi are defecte, nu cum scriu alţii în cronici, că Italo Calvino e mi-nu-nat şi în Cosmicomicării, că Viaţa şi vremurile lui Michael K. a lui Coetzee m-a înnebunit, că… gata, time’s up, mi-am amintit că nu e blogul meu 🙂

un blog şi la asta e util, la mărturisiri jenante. Ei bine, plîng uşor la filme, la cărţi, la reclame tv. Ori de cîte ori apare un copilaş chinuit, dau apă la şoareci. Mi s-a întîmplat şi la „Surprize, surprize” (Cum mi-a trecut mila de Monica lu’ Irinel, 2 iunie 2006)

Să vorbim puţin despre cum se „întreţine” un blog. Nu perspectiva tehnică mă interesează (genul de ironie ieftină făcută de experţi ocazionali). Ai privit blogul ca pe un jurnal personal de lectură? Dacă da, îl continui şi-acum (chiar dacă numai pentru tine)? Îţi făceai ciorne pentru însemnări? (Apropo, cum vezi povestea cu dispariţia manuscriselor? – va fi ceva extrem de rar să vedem manuscrise „neprintabile”, când din ce în ce mai mulţi scriu direct la tastatură). În principiu, cam ce tabieturi de blogger îţi rezervi (o anumită regularitate a postărilor, nici un post fără emoticoane, nu ştiu, „ticuri” sau „reguli”).

Da, clar, l-am privit ca pe un jurnal personal de lectură, dar unul îndreptat şi spre exterior. Am scris amestecat, când numai pentru mine, când şi pentru alţii. Nu-l mai ţin doar pentru mine, pur şi simplu pentru că e un efort destul de mare să scrii despre cărţi şi, fără nici un stimulent din afară… Mi-e prea lene, recunosc. Nu-mi făceam ciorne, n-aveam timp şi nici hărnicie pentru asta. Scriam direct, dar uneori mai ştergeam şi-o luam de la capăt – poate că asta înseamnă „ciornă”? Nici nu ştiu, vorba ta, dispariţia manuscrisului a atras şi dispariţia ciornei. Eu mă bucur de moartea manuscrisului, deloc nu-mi plac investigaţiile în bucătăriile scriitorilor – sînt utile, nu zic că nu sînt, dar nu-mi place ideea.

Acum nu mai am nici unul dintre tabieturile de blogger, s-au dus de mult. Îmi începeam ziua citind comentarii, sărind din link în link, frunzărind alte bloguri – şi toate astea înainte să-mi termin cafeaua. Era, acum îmi dau seama, cam nociv, pentru că am nevoie, pentru liniştea mea, de măcar o oră calmă dimineaţa, în care să nu fac absolut nimic. N-aveam reguli de care să fiu conştientă, cred că încercam să respect „sfaturile” pe care le-am dat mai sus, nu pentru că aşa îmi propuneam, ci din instinct, probabil. În rest, ticuri oi fi avut, dar ticurile sunt mai evidente pentru alţii.

Cam cât timp (o medie zilnică) rezervi lecturii blogurilor?

Cam o oră, în general. De fapt nu ştiu, nu m-am gândit. Uneori stau pe net şi nu ştiu exact ce fac. Mai citesc de pe un blog, mai vorbesc pe mail sau messenger, mai joc ceva, mai ascult muzică, mai caut pe google, răsfoiesc presa etc. Nu-mi dau seama cât din acest timp se duce pe bloguri.

E o ciudăţenie în statutul scriitorului român. Nu neg că şi ultimii 50 de ani contribuie din plin prin ipostazele deloc favorabile în care o întreagă categorie profesională e pusa la zid (sau se pune la zid). Totuşi, diferenţa dintre statutul unui scriitor înainte de 89 şi statutul de după, e colosală. Simpla titulatura de scriitor făcea înainte carieră. Astăzi, după 20 de ani, „titulatura” lasa rece. S-o luăm biografic. Care a fost primul scriitor pe care l-ai cunoscut?

Cred ca primul scriitor (de ficţiune) pe care l-am cunoscut a fost Claudia Golea. O  citisem (publicase primul roman) înainte s-o cunosc Am povestit despre asta aici.

Ai un scriitor în familie?

N-am nici un scriitor în familie, dar am un văr judecător şi un văr care a fost raket.

Unii spun că e mai sănătos doar să citeşti cărţile scriitorilor, nu să-i şi cunoşti. Tu ce părere ai?

Şi eu mă gândeam că e mai bine să-i citeşti decât să-i cunoşti, dar am avut ocazia să cunosc câţiva scriitori extraordinari, cu care ţi-e mai mare dragul să stai la palavre sau doar să-i asculţi. Poate sunt întâmplări fericite, dar încă n-am stat de vorbă mai pe îndelete cu vreun scriitor bun care să ma calce pe nervi, dimpotrivă. E adevărat că nici nu cunosc mulţi.

Să presupunem că scrii o carte. O publici. La ce te-aştepţi mai departe? Ce ţi-ai propune?

Foarte serios şi realist: eu nu m-aş aştepta la nimic. La absolut nimic. Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Pe de alta parte, tot serios, dar şi optimist, dacă ar fi vorba despre cartea (bună) a altcuiva, nu a mea, m-aş aştepta să se întâmple cam aşa: să fie citită de critici buni, fără diplomaţie şi fără prejudecăţi de grup, de cititori inteligenţi,  indiferent dacă sunt avizaţi sau doar începători, de adolescenţi şi de oameni maturi (mi-ar plăcea o campanie serioasă pro-maturitate, prea multa lume glorifică tinereţea), să se scrie despre cartea respectivă şi în reviste, şi pe bloguri, să fie promovată ca lumea de editură, să fie premiată înaintea cărţilor proaste care corespund unor calcule de moment, autorului să i se organizeze turnee de lectură şi apariţii la radio şi la tv, să i se ofere burse de creaţie şi tot tacâmul care se petrece în alte părţi. M-aş aştepta la o receptare interesată, vie, adecvată şi empatică. Dacă se poate, cam într-un an de la apariţia cărţii, nu în cincizeci de ani!

Ma tot uit prin blogurile despre carti (mai mult bloguri romanesti) si de cele mai multe ori sint dezamagita. Printre cele mai naspa sint alea in care se dau „stelute” fiecarei carti in parte. De exemplu Metamorfoza lui Kafka a primit intr-un blog vreo 2 stelute, in timp ce Codul lui Da Vinci a primit maximum (nu mai tin minte, probabil 10). In fond, eu sint de vina: e o naivitate enorma sa te astepti sa gasesti chestii geniale intr-un blog. Chestiile geniale apartin, de regula, unor „autori”, „critici” sau ce-or mai fi ei care publica in reviste pe hirtie, nu? „Autorii” si „criticii” au totusi un defect: sint prea putin „cititori” pasionati; de multe ori ai impresia ca isi fac meseria si-atit. Bloggerii nu sint obligati de nimeni si de nimic sa recenzeze o carte importanta daca lor nu le spune nimic. Asa ca de-aia insist totusi sa citesc bloguri despre carti: sint sincere si dezinteresate  (Stelute, 14 iunie 2006)

Câţi bani dai pe cărţi? Săptămânal sau lunar. Cam cât la sută din cheltuielile lunare, să zicem?

Aici am calculat cu mare atenţie cât m-au costat cărţile în 2008.

Frecventezi biblioteca publică? De fapt, cum te raportezi la ea şi ce raporturi ai avut cu ea de-a lungul vremii?

Acum nu, nu mai merg la nici o bibliotecă. Am citit foarte mult din biblioteca liceului şi a oraşului, dintr-o bibliotecă studenţească, destul de mult de la Institutul francez şi cam atât. În adolescenţă bibliotecile publice au fost esenţiale, nu-mi pot imagina cum îşi formează  gustul tinerii care nu au la dispoziţie aşa ceva. Nu există instituţie mai importantă, dpdv literar, decât biblioteca publică. E mai importantă decât şcoala şi decât familia, asta cred. Cel puţin pentru mine aşa a fost – şi sunt recunoscatoare pentru asta. Mi-ar fi plăcut enorm să fiu bibliotecară, cu condiţia să fi putut trăi din salariul respectiv. N-a fost cazul, fireşte.

august-septembrie 2009

un interviu cu terorista (II)

„Uneori am fost tentată foarte tare să revin, mai ales cînd citeam ceva care-mi plăcea mult. Aş vrea să ştie şi alţii că mi-a plăcut Dimineaţă pierdută a Gabrielei Adameşteanu, că Pale Fire e cea mai mişto carte a lui Nabokov pentru mine, că Sebastian în vis e blogul nou apărut pe care-l prefer, că în sfîrşit am înţeles de ce e Truman Capote un scriitor important, după ce am citit Alte glasuri, alte încăperi, că Bora Cosic şi Peter Beagle m-au lăsat rece, că Intrarea soarelui e foarte citibil, fluent şi plăcut, deşi are defecte, nu cum scriu alţii în cronici, că Italo Calvino e mi-nu-nat şi în Cosmicomicării, că Viaţa şi vremurile lui Michael K. a lui Coetzee m-a înnebunit, că… gata, time’s up!”

partea a doua, pe blogul de interviuri

Interviu cu Simona Chiţan (EVZ) – Chestionar nr. 3

Simona Chiţan (n. 11 februarie 1977, Iaşi) a absolvit Facultatea de Jurnalism şi 

Ştiinţele Comunicãrii a Universităţii dinBucureşti, în 1999, şi are un masterat 

în Managementul instituţiei de presă la aceeaşi facultate. 

A lucrat ca redactor al paginilor despre carte şi teatru ale revistei Olivia, 

apoi ca redactor la cotidianul Evenimentul zilei, departamentul de culturã, 

din 2004. A devenit şefa departamentului de cultură în 2006. 

A publicat în 2008, volumul "Victor Rebengiuc, Omul şi actorul", o

 monografie semnată alături de Mihaela Michailov, dedicată actorului şi 

reeditată de Humanitas.

 

 

1.      De când conduceţi departamentul de cultură al ziarului?

Am fost numită şefă de departament în 2006.

 

2.      Prin ce credeţi că vă distingeţi de celelalte pagini de cultură (concurente)?

În pagina de cultură de la Evenimentul zilei (EVZ) există nişte rubrici fixe: marţi – Fonograme, susţinută de muzicologul Mihai Cosma, miercuri – Bibliomania, susţinută de Daniel-Cristea Enache, joi – Pilula de film, de Marie-Louise Semen,  vineri – Cartea de vineri, unde Dan C. Mihăilescu este omul care aduce cartea şi în EVZ. Vom relua fragmente din jurnalele unor mari scriitori, în fiecare sâmbătă, şi poate rubrica lui Pavel Şuşară, Lentila de contact, pe care criticul de artă a susţinut-o în fiecare vineri timp de un an de zile.

Pagina de cultură din Evenimentul zilei are deja nişte rubrici consacrate ale unor oameni specializaţi din diferite domenii din literatură şi artă, ale căror articole sunt aşteptate în fiecare săptămână.

Departamentul de cultură EVZ a realizat corespendenţe de la Cannes în 2007,  campania de promovare „432”, cu un supliment special la premiera filmului,  campanii la târgurile de carte Gaudeamus şi Bookfest. Avem campanii de promovare ale unor anumite cărţi, pe valoarea cărora mizăm, cum au fost „Orbitor. Aripa dreaptă” a lui Mircea Cărtărescu sau cărţile lui Radu Paraschivescu.

Mulţi dintre membrii Senantului EVZ, printre care Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieş, Radu Paraschivescu alături de Daniel Cristea-Enache sunt specialişti care colaborează tot timpul şi în pagina de cultură a EVZ.

 

3.      Există delimitări stricte în departament sau fiecare om acoperă integral zona culturală?

În afară de mine, mai există doi oameni în departament, Florentina Ciuverca şi Doinel Tronaru, şi, bineînţeles, fiecare are anumite atribuţii pentru fiecare dintre insituţiile culturale de care se ocupă.  Despre film şi literatură scriu fiecare dintre cei doi reporteri. Doinel Tronaru, care urmează şi un doctorat în domeniul filmografiei la UNATC, acoperă în plus artele plastice şi muzica clasică (Opera, Operetă, Ateneu). Singurul domeniu de care mă ocup cu predilecţie, dar, nu în exclusivitate, este teatrul.

 

4.      Cât reprezintă pagina de cultură în ponderea ziarului? (o pagină din 24 pag, o jumătate de pagină…)

Au fost zile în care departamentul de cultură al EVZ a livrat materiale şi în câte patru pagini din cele 32 ale ziarului. Nu exagerez. Teoretic, avem jumătate de pagină în macheta ziarului, practic, aproape săptămânal ne ocupăm, pe lânga această jumătate de pagină fixă din caietul al treilea, de pagini de  „special” – adică de pagini întregi care sunt publicate în alte secţiuni ale ziarului.

 

5.      Care e politica ziarului în ceea ce priveste pagina de cultura: ea trebuie să vândă, la fel ca toate celelalte, sau aveţi libertatea să promovaţi valoarea, indiferent dacă e vandabilă sau nu?

Promovăm calitatea, în primul rând. Că trebuie să îmbraci uneori acest conţinut calitativ într-o formă vandabilă şi accesibilă, că trebuie să pui titluri atractive a devenit aproape o obligaţie. Nu putem să ne citim noi, oamenii de litere, numai noi între noi. Altfel, am rămâne numai cu revistele specializate. Cultura trebuie să ajungă la masele largi. Trebuie să convingi un om chiar şi de condiţie medie să cumpere o carte bună, să vadă un film bun sau să meargă la un spectacol bun. Criteriul valoric rămâne însă întotdeauana în picioare, nu facem rabat de la calitate. Dar trebuie să dai din când în când şi „Cezarului ce-i al Cezarului”, să respecţi şi gustul publicului larg care vrea sa citească despre Harry Potter sau să vadă pumnii lui Rocky 4  sau să citească şi interviuri cu Florin Piersic sau cu Paulo Coelho. Temele legate de sex şi sânge vând un ziar – aceasta e un adevăr dureros. Dincolo însă de aceste subiecte comerciale si ieftine, important este că în Evenimentul zilei au apărut şi apar articole, anchete, cronici onorante, care pot să stea foarte bine în orice revistă de cultură specializată şi de care sunt cu adevărat mândră că au fost realizate de departamentul meu.

 

6.      Care credeţi că au fost cele mai reuşite momente ale departamentului?

Campania cu filmul lui Cristian Mungiu, relatările de la Cannes, faptul că EVZ, datorită departamentului de cultură, a luat doi ani la rând trofeul publicului la Gaudeamus, în 2005 şi 2007, alături de interviurile în exclusivitate sau anchetele citate chiar de reviste de cultură au fost doar câteva dintre reuşitele departamentului.

 

7.      Vorbind despre un cotidian şi, implicit, de o anumită rutină/uzură, cum vedeţi o animare a paginii de cultură?

Din păcate, teoretic, în pagina de cultură a EVZ  se află  ghidul cu programul tv. Voi fi cu adevărat fericită, ca şi editor al acestei pagini, când acest ghid va migra într-o secţiune în care-şi va afla un loc firesc. Acest ghid tv nu are ce căuta în pagina de cultură.

 

8.      Aţi dori să lucraţi într-o revistă strict culturală? (Care ar fi aceea?) Riscaţi un top al revistelor de cultură?

Nu aş lucra într-o revistă strict culturală. De multe ori, aceste sunt foarte plicticoase, au o grafică complet neatractivă. Noi, la EVZ, muncim enorm la machetarea paginii. Lucrez de cele mai multe ori paginile cu editorul coordonator, Andrei Velea, care vede exact, la milemetru, raportul între text şi imagine în spaţiul disponibil. De asemenea, cu art directorul Felix Alexa găsesc întotdeauna un echilibru armonios, o grafică artistică pentru corelarea textului cu imaginea. E foarte important să ai o grafică atractivă într-o pagină de cultură. Imaginea de ansamblu este foarte importantă pentru noi. Din păcate, revistele noastre de cultură ignoră complet aceste aspecte. Textele sunt trântite în pagină lângă o poză, apar articole bloc pe pagini întregi, fără intertitluri, fără citate, fără a se jongla deloc cu elementele grafice, care pot să atragă publicul şi care pot pune în valoare şi mai mult textul.

 

 Eu citesc România Literară, Dilema, Idei in Dialog, Observator cultural, Teatrul azi, Dilemateca, Ziarul de duminică, 22,  Adevărul literar şi artistic,  şi mă uit fugitiv şi pe celelalte. Îmi place şi Suplimentul de cultură datorită oamenilor tineri şi entuziaşti. 

 

 9. Dacă vi s-ar oferi un post similar la o revistă strict culturală, ce v-ar determina să spuneţi da sau nu?Nu aş scrie decât despre teatru la o revistă strict culturală. Altceva nu m-ar atrage să accept o asemenea poziţie. La un cotidian central, de anvergura EVZ, există multă adrenalină, evenimente trăite „în direct”, eşti în priză  şi „între focuri” tot timpul.

E o atmosfera absolut incredibilă. În pofida uzurii fizice şi psihice, a  efortului extraordinar, a luptei continue împotriva deadlinurilor, deocamdată acest ziar şi acest departament de cultură sunt însăşi viaţa mea. Nu regret niciun moment petrecut şi dedicat EVZ.  Acest ziar s-a dezvoltat enorm şi pe partea de online, situl EVZ ( http://www.evz.ro) este unul dintre cele mai puternice ale vreunui cotidian, daca nu mă înşel, este situl care are cele mai multe accesări zilnice. Ediţia online EVZ este citită de sute de mii de cititori atât din România cât şi din întreaga lumea.

Este fantastic că te simţi aproape de cititor, vezi că acesta îţi răspunde imediat pe forum, chiar dacă uneori nu te înţelege şi este nedrept. Important este însă că mesajul tău ajunge la public, iar faptul că ai imediat feedbackul cititorului căruia te adresezi este una dintre ce mai mari satisfacţii pe care un jurnalist poate să le aibă. Este într-adevăr o experienţă umană şi profesională pe care nicio revistă de cultură nu mi-ar putea-o oferi.

„Preţul” plătit este într-adevăr mare, viaţa personală este de cele mai multe ori sacrificată, dar glumesc uneori cu colegii mei, la fel de implicaţi: „Mai poate să existe şi altă viaţă după EVZ?”. Răspunsul este invariabil: „Nu”.  Când voi pleca de la EVZ, sunt conştientă că ruptura va fi extrem de dureroasă, la fel cum a  fost pentru toţi cei care au plecat la un moment  dat de aici. Oricum, experienţa EVZ este unică şi îţi marcheză întrega existenţă, dacă îţi iubeşti cu adevărat profesia şi mai ales ceea ce faci.

 

9.      Există părerea (personal n-o împărtăşesc) cum că o revistă de literatură trebuie (e datoare) să aibă pagini de teatru, film sau artă plastică (interesantă nu e asocierea dintre arte, ci criteriul comercial, „mai mult public, se vinde mai bine”). După părerea dumneavoastră, cum ar trebui să arate o revistă de literatură?

O revistă de literatură ar trebui să se ocupe poate numai de literatură. Însă eu iau România literară pentru că, sincer, mă interesează  şi pagina de teatru. Citesc şi paginile de literatură, dar asta nu mă împiedică uneori să încep să citesc prima dată rubrica de teatru. V-am dat un exemplu absolut subiectiv. Poţi să fii interesat şi deschis şi spre alte domenii decât cele strict literare. Mai cred că undeva toate lucrurile frumoase se întâlnesc, că există un sincretism al esteticului şi că se pot face nenumărate legături şi paralele inteligente între anumite tematici din cărţi, religie, muzică, film, arte plastice.  Undeva, frumosul se regăseşte oriunde în artă. Trebuie numai să fii deschis şi să-l poţi vedea oriunde acesta există.

 

Notă: Acest interviu era programat să apară în „Pana mea” numărul 4. N-a fost să fie…

interviu cu Iulia Dondorici, agent literar al lui Petru Cimpoeşu în spaţiul german

Iulia DONDORICI: Încercăm să facem cît mai mult PR pentru autorii noştri, şi editurile văd acest lucru cu ochi buni
interviu de un cristian

un cristian: Cum nu cunosc foarte mulţi agenţi literari (ca sa fiu sincer, nu cunosc nici unul), mi se pare ok să începem cu statutul de agent literar. Ce-nseamnă să fii agent literar?
Iulia Dondorici: Există mai multe genuri de agenţii (de autori, de licenţe etc.) Noi am început prin a reprezenta scriitori români în spaţiul de limbă germană; pînă în prezent e vorba de Ana Maria Sandu, Ion Manolescu şi Petru Cimpoeşu. O să ne extindem cu carte de specialitate şi carte pentru copii. Avem şi un site cu informaţii generale şi de ultimă oră despre literatura română şi despre autorii noştri: http://www.rumaenische-literatur.de.

un cristian: De cînd practici meseria şi de ce ţi-ai ales-o?
Iulia Dondorici: E un domeniu relativ nou în România, acesta al agenţiilor literare, nici in Germania nu e la fel de răspîndit ca in Statele Unite, de pildă, unde peste 80% din cărţile care apar sînt propuse editurilor de agenţii literare. Nu e propiu-zis o meserie, şi nici nu ştiu dacă a fost o alegere ca atare. Totul a început la sfîrşitul anului trecut cu romanul Anei Maria Sandu, “Fata din casa vagon” (Polirom, 2006). Citindu-l, mi-a plăcut foarte mult şi mi-am dorit să-l traduc în germană. Aşa am început să caut edituri interesate. Cîteva luni mai tîrziu am cunoscut-o şi pe Nadine Lipp şi în prezent lucrăm împreună. Ea e de profesie filolog, originară din Timişoara, şi foarte pasionată de literatura română. În plus, are deja experinţă în munca de editură (traduceri, lectorat, promovare de carte).

un cristian: Bun, de la traduceri la impresariere, cam ăsta e drumul. Şi cum “terenul” e liber, negocierile sînt în desfăşurare. Că tot ziceai de raritatea “agenţilor” din ţară, cîte agenţii literare există în România (sau cîţi agenţi?)
Iulia Dondorici: Eu ştiu două agenţii în România, e posibil să fie mai multe. Una e Sun Agency, dar ei nu promovează literatura, şi Kessler Agency, care reprezintă edituri străine în România.

un cristian: Reprezentaţi autorii doar în afară sau şi-n ţară?
Iulia Dondorici: Deocamdată acţionăm numai în spaţiul german (Germania, Elveţia, Austria). Poate că pe viitor o sa ne profilăm şi în România. Există foarte multă literatură germană contemporană de calitate, care nu este tradusă la noi şi e pacat. În comparaţie cu literatura americană, de pildă, literatura germană e sub-reprezentată.

un cristian: De cînd îl impresariaţi pe Cimpoeşu?
Iulia Dondorici: Din ianuarie anul acesta.

un cristian: Voi l-aţi contactat sau editura Polirom v-a contactat? Mai exact, cum vă alegeţi autorii?
Iulia Dondorici: Noi l-am contactat pe Petru Cimpoeşu, dar, bineînţeles că sîntem în contact şi cu Editura Polirom. Importantă e calitatea estetic-literară a operelor, apoi bineînţeles că alegem acei autori despre care credem că ar putea fi interesanţi pentru publicul şi editurile germane. Şi apoi trebuie să vrea şi autorii să colaboreze cu noi. De fapt, e o situaţie oarecum ciudată: în mod normal, autorii îşi aleg o agenţie şi o contacteaza pentru a fi reprezentaţi de ea, noi facem invers.

un cristian: Doar că practica asta nu prea are cum să vină din partea autorilor români, care nu prea au la cine să apeleze… La Viena, la invitaţia ICR-ului, Petru Cimpoeşu a citit un fragment tradus de tine.
Iulia Dondorici: Este vorba de un fragment din romanul “Simion liftnicul” tradus de d-na Aranca Munteanu (o excelentă traducătoare din limba română din Viena) şi citit la ICR Viena. Ei au în prezent o serie de lecturi cu autori români. Un alt fragment din acelaşi roman a fost tradus de mine şi publicat în “Aurora. Magazin für Kultur, Wissen und Gesellschaft”. Aceasta e o revista online care acordă atenţie specială literaturii şi culturii române.

un cristian: Atunci v-aţi cunoscut sau vă ştiaţi dinainte?
Iulia Dondorici: Îl cunoşteam dinainte pe scriitorul Petru Cimpoeşu, pe care îl apreciez în mod deosebit. În special ultimele lui romane cred că ar vor putea avea succes în Germania.

un cristian: Un spaţiu care nu e tocmai străin autorilor români, vezi traducerile din Cărtărescu, Nora Iuga, nu mai vorbesc de prezenţa Hertei Muller…
Iulia Dondorici: Da, sigur că nu e străin, însă literatura română e foarte slab reprezentată în Germania, chiar în comparaţie cu alte literaturi est-europene. Cu literatura poloneză sau cu cea maghiară, de pildă, nici nu suportă comparaţie. De fapt, se poate spune că abia apariţia primului volum din “Orbitorul” lui Cărtărescu în traducere germană a atras atenţia cu adevărat asupra literaturii române unor cercuri mai largi de cititori şi editori. Dar acesta este abia primul pas, iar pînă la impunerea literaturii române contemporane ca o mărime constantă pe piaţa de carte germană mai este un drum foarte lung.

un cristian: Petru Cimpoeşu a semnat un contract de impresariere sau v-a mandatat să-i căutaţi o editură în spaţiul german?
Iulia Dondorici: Exact, ne-a mandatat să căutăm o editură pentru romanele sale.

un cristian: Puteţi negocia doar traduceri sau şi apariţii în reviste, TV, radio, prezenţe la tîrgurile de carte?
Iulia Dondorici: Şi, şi.

un cristian: Lucraţi procentual (cotă parte din viitoarele contracte) sau pe sumă fixă?
Iulia Dondorici: Agenţiile serioase lucrează exclusiv procentual. Prin urmare, şi noi facem la fel. 10% din drepturile de autor. Se practică între 10 şi 20%.

un cristian: Concret, ce s-a obţinut pînă acum? (fără să dăm nume sau să anticipăm ce încă nu e parafat).
Iulia Dondorici: În privinţa romanului “Simion liftnicul” sîntem în discuţii cu cîteva edituri care ar fi interesate să-l publice.

un cristian: Cam cît de des comunicaţi cu autorul şi care sînt “termenele” şi “conditiile” lui? Bănuiesc că există, dincolo de orizontul de aşteptare şi o limită de aşteptare…
Iulia Dondorici: Sîntem în Berlin. De cîte ori e nevoie, depinde, uneori şi la citeva zile, alteori într-un interval de cîteva săptămîni sau chiar o lună, ţinem legătura. Se poate spune că există un interes pentru literatura română pe piaţa germană, mai crescut decît acum 2-3 ani, să zicem. Totuşi literatura română e un risc pentru editorii germani, de aceea se hotărăsc mai greu la început. Noi încercăm să facem cît mai mult PR pentru autorii noştri, şi editurile văd acest lucru cu ochi buni. Contractele sau întelegerile sînt pe un an, respectiv pe doi ani, şi se prelungesc de comun acord.

un cristian: Vă propuneţi nu doar să aduceţi autori români pe piaţa germană, ci să şi traduceţi autori de limba germană în România. Cam la cine v-aţi orientat dintre autorii germani?
Iulia Dondorici: Partea a doua e deocamdată mai mult în stadiu de intenţie. Personal aş vrea să traduc de pildă o scriitoare cum e Carmen Francesca Banciu, o scriitoare de limba germană din România, care la la ora actuală e foarte bine receptată în Germania. Dar există, de pildă, chiar volume individuale sau colective ale Grupului de Acţiune Banat, de pildă, care ar fi de interes major pentru istoria literaturii române şi care nu sînt accesibile decît în germană (şi astfel sînt ca şi inexistente, de fapt). Sau un roman foarte bun al Katharinei Hacker, “Die Habenichtse”, care a obţinut într-unul din anii trecuţi şi un foarte important premiu literar. De asemenea, autori mai vechi cum ar fi Christa Wolf nu sînt nici ei traduşi. Dacă tot a venit vorba de Christa Wolf, de pildă “Ein Tag im Jahr”, ultima ei carte importantă, ar fi extrem de interesantă şi pentru cititorii români, pentru că are de-a face cu experienţa comunismului în fosta RDG şi cu problemele tranziţiei. E foarte accesibilă şi, repet, ar fi interesant să o avem în româneşte, căci Christa Wolf are o privire şi o evaluare personală, extrem de critică, atît a trecutului (comunist), cît şi a prezentului şi a sistemului capitalist. Şi bineînţeles, lista ar putea continua, ne aştaptă o muncă de traducere extraordinară din germană, care ar trebui măcar începută. Mai ales că există şi programul de finanţare a cărţii germane al Institutului Goethe.

un cristian: Cum se lucrează cu autorul Petru Cimpoeşu?
Iulia Dondorici: E o muncă foarte plăcută şi am fost cu toţii entuziasmaţi că putem colabora. Are şi un umor deosebit.

un cristian: Vă axaţi doar pe autori români contemporani?
Iulia Dondorici: Nu. Ne vom ocupa şi de carte pentru copii şi carte de specialitate. De asemena, două autoare care pe mine mă interesează în mod deosebit sunt Lena Constante şi Jeni Acterian. Dar, sigur, literatura contemporană e foarte vie şi ne interesează în mod deosebit.

un cristian: Dacă tot sîntem în plin campionat european de fotbal, am să amintesc aici o fraza a unui antrenor, al ruşilor, care ar fi spus că-n afara timpului în care doarme, se dedică exclusiv jucătorilor pe care-i are la dispoziţie. Crezi că lucrul în echipă, cu autorul şi pentru autor, înseamnă şi o relaţie personală foarte bună cu acesta sau doar cu cărţile lui? Vă alegeţi autorii şi prin prisma carismei acestuia, nu doar a valorii cărţilor pe care el le scrie?
Iulia Dondorici: Absolut, şi o relaţie personală foarte bună cu autorul. Colaborarea autorului cu agentul este în primul rînd o relaţie bazată pe încredere. De aceea, noi şi luăm legatura cu autorii, în primul rînd, şi apoi cu editurile, care administrează licenţele de traducere. Prima condiţie e să credem în valoarea şi succesul posibil al cărţilor respective pe piaţa germană. Apoi luăm legătura cu autorul şi, dacă simţim că putem colabora, atunci ajungem repede la o înţelegere.

Iulia Dondorici, născută în Tîrgovişte, în 1979. Studii de filologie română, engleză şi germană la Bucureşti şi Berlin. Din 2004, doctorat pe tema „Imagini ale corpului în literatura românească interbelică“ la Universitatea Humboldt din Berlin. Numeroase articole şi recenzii în „Observator cultural“, „Literaturkritik.de“ şi „Aurora. Magazin für Kultur, Wissen und Gesellschaft“.

Nadine Lipp, născută în Timişoara, în 1979. Studii de filologie franceză, germană şi spaniolă la Göttingen, Toulouse şi Berlin. Colaborări la editurile Wallstein şi Matthes & Seitz Berlin. Colaboratoare la Wissenschaftskolleg zu Berlin şi la Colegiul Noua Europă, Bucureşti. Traduceri din franceză şi română.