Andreea Răsuceanu – Debutul în literatură

din octombrie, o ediție săptămânală.

un interviu cu Andreea Răsuceanu

De multe ori

literatura creează viaţa,

nu e numai invers

interviu inedit

Andreea Răsuceanu este doctor în filologie, cu lucrarea: Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi masteratul „Teoria şi practica imaginii”, din cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii. A publicat cronică literară, interviuri şi studii de specialitate în reviste precum Convorbiri literare, Viaţa Românească, Observator cultural, Idei în dialog, Timpul, Familia, Adevărul literar şi artistic etc. A semnat traducerile mai multor cărţi din limba engleză şi a fost redactor la Editura Humanitas. În prezent scrie cronică de carte la revista Observator cultural. Este autoarea cărţii Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009), o istorie a străzii Mântuleasa ce porneşte de la studiul documentelor de arhivă, dublată de referiri la geografia mitică a lui Eliade, aşa cum este aceasta schiţată în câteva dintre prozele sale scurte.

Blogul cărţii: http://celedouamantulese.blogspot.com

 

 

Să facem o convenţie. Cităm şi intercalăm. Punem nişte paranteze, cum s-ar spune.

(„Băiatul ăsta avea un spirit foarte inventiv. L-am urmărit până târziu în viaţă, până a dispărut cu avionul lui, între Insula Şerpilor şi Odesa, a dispărut fără urmă. Darvari ăsta, de care vă vorbesc, a descoperit că un prieten de-al lui, Aldea, de la altă şcoală, de pe Calea Moşilor, cunoscuse cu un an mai înainte, la Tekirghiol, un băiat de tătar care-şi câştiga viaţa intrînd din vilă în vilă şi exterminând muştele. Da, pot spune că ăsta e cuvântul potrivit: le extermina. Dacă nu l-aş fi văzut, n-aş fi crezut. Pentru că trebuie să vă spun că în anul următor am fost şi eu la Tekirghiol şi l-am cunoscut. Puiul ăsta de tătar era extraordinar. Parcă-l văd şi-acum: un băiat frumos, ras în cap, focos, cu ochii ca două mărgele de oţel. Parcă-l aud : Aveţi muşte multe în casă? Vorbea perfect româneşte, că făcuse şcoala la Constanţa, dar vorbea cu accent tătărăsc. Aveţi muşte în casă? întreba. Bătea întâi la uşă, ca să atragă atenţia, şi apoi întreba, de pe coridor, fără să intre : Aveţi muşte multe?„)

Trimit întrebările pe rând. În plic. Deşi plicul va fi înmânat personal (nici nu e greu, lucrăm în aceeaşi redacţie), se va deschide doar în perimetrul mahalalei Mântuleasa. Fără obligativitatea unui răspuns pe loc. În definitiv, pe foaie, întrebările bolduite vor putea arăta ca nişte musculiţe. Bâzâitoare şi răspândite. Nu e deloc formalism. Dacă pentru fiecare întrebare propusă, promit un minim efort de câteva zeci de pagini, m-aştept la un răspuns cel puţin în « teren ». Prin urmare, nu voi porni eu pe urmele deja ştiute ale « locurilor », voi lăsa autorul să ne ghideze aşa cum ştie mai bine prin hăţişul de fapte şi poveşti, citite, trăite şi imaginate, până când va îndrăzni să-ntrebe ca (din/la) carte : « Aveţi muşte ? »

Să sperăm că muştele acestui interviu nu se vor lăsa prinse prea uşor.

Începem?

 

 

Când ai ajuns prima dată pe strada Mântuleasa (cu aproximaţie)?

 

Cred că prima oară am ajuns în zona Mântuleasa pe la paisprezece ani, tocmai citisem o ediţie din nuvelele lui Eliade, pe care n-am s-o uit niciodată, fiind unul dintre acele obiecte interzise (întrucât nu îmi aparţinea). Era o carte îmbrăcată în piele verde, fără nimic scris pe copertă, şi îmi amintesc că am citit-o pe nerăsuflate, se făcuse întuneric de-a binelea, stăteam la masa de lucru din casa bunicilor mei, şi n-am să uit niciodată momentul acela: aveam, pentru prima oară în viaţă, sentimentul că toate acele nelămurite intuiţii ale unei alte dimensiuni a lumii în care trăiam se concretizau, în sfârşit, pe singurul teritoriu care îmi putea oferi indicii despre aceasta: cel al literaturii.Tocmai intrasem la liceu, îmi amintesc perfect acea vară, şi după-amiaza de care vă povestesc. Nu mai citisem niciodată ceva atât de tulburător, de neliniştitor şi misterios, deşi lecturile mele erau destul de avansate – trecusem prin biblioteca bunicilor, citisem deja Balzac, Flaubert – nu-mi căzuseră niciodată în mână prozele scurte ale lui Eliade. A doua zi am urcat în troleibuz şi am ajuns în mahalaua Mântulesei şi primul sentiment a fost… evident, unul de dezamăgire cruntă. Mahalaua, în 1994, când „se petrece acţiunea”, nu mi-a spus prea multe.

Să nu-mi spui că ai făcut şcoala primară în Tei…

„Te pomeneşti că am uitat… Să ştii că ai dreptate: am uitat. Am avut o copilărie grea. Eram din popor. Am fost persecutat de societate”! Glumesc, evident. Cuvintele îi aparţin maiorului Borza I. Vasile, care, după părerea mea, a copilărit în Tei, cum şi susţine: el nu serveşte decât drept unealtă lui Fărâmă, care urmăreşte intrarea în sistemul Securităţii şi se foloseşte pentru asta de bietul Borza.

Redevenind serioşi, eu am făcut şcoala primară (numărul 3) într-un loc integrat definitiv în mitologia mea personală, în vechiul Grozăveşti, dincolo de Bariera Filantropiei, unde se termina oraşul. Pe harta de azi, e voba de zona Banu Manta-Titulescu, la un pas de Piaţa Victoriei. În hărţile oraşului se vede clar  (şi istoricii Bucureştiului o confirmă) că prin aceste locuri au fost până foarte târziu vii întinse şi livezi. De fapt, când ne-am mutat noi în zonă, „urmele” fostei mahalale nu se şterseseră încă…

Ce s-a întâmplat cu ediţia citită la 14 ani? Ai mai văzut-o, ai primit-o cadou de la bunici şi o păstrezi în biblioteca personală, alături de volumul tipărit în 2009 sau a rămas în zona „obiectelor interzise”?

 

N-am să uit niciodată ediţia aia: e vorba despre cea apărută în 1969, la Editura pentru Literatură, cu excelentul studiu introductiv al lui Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”. M-a durut atât de tare despărţirea de carte (împrumutată de la un vecin, student la Istorie şi pasionat de Eliade), încât am căutat multă vreme una identică – adică legată în piele verde, pe care să nu scrie nimic… A trebuit să mă mulţumesc cu una îmbrăcată în carton roşu, pe al cărei cotor e scris titlul, cu litere aurii. În interior, pe prima pagină, e consemnată o dată, în cerneală: 9 IX 1971. Am mai multe exemplare pe care lucrez, cum îţi imaginezi, pe majoritatea am scris cu creion, pix, am lipit zeci de post-it-uri etc, dar de câte ori vreau să „citesc” Eliade, mă întorc la cartea roşie. Cred că fiecare exemplar dintr-o carte are un alt destin şi, mai ales, îţi poate deschide o altă cale către înţelegere a textului: de pildă, astă vară, în timp ce scriam încă la teza de doctorat, mi-a venit pofta să recitesc Domnişoara Christina. Nu mă aflam în Bucureşti, ci undeva lângă Câmpina: după câteva aventuri, la sfârşitul zilei aveam în mână ediţia scoasă de Humanitas, proaspăt achiziţionată din librărie. Am citit-o pe nerăsuflate şi apoi am scris încontinuu vreme de câteva ore. A ieşit un mic studiu, despre semele luminii şi ale întunericului,  pe care l-au remarcat toţi profesorii la susţinerea doctoratului, ca una dintre cele mai reuşite părţi ale lucrării…

După ce ţi-a apărut cartea, te-ai „furişat” cu ea, fie şi-n geantă, pe-acolo?

 

Pot să spun că mă încântă, dar mă şi enervează puţin că mi-ai dibuit acest secret! Da, recunosc că, după ce mi-a apărut cartea, am mers pe strada Mântuleasa cu ea în geantă şi chiar am răsfoit-o puţin în piaţeta Mântuleasa (pe fostul Maidan al lui Murat, cum e denumit locul de lângă biserica Mântuleasa, în planul Borroczyn). Îmi mărturisesc această voluptate ascunsă cu speranţa că ea va fi înţeleasă aşa cum trebuie: e vorba, pe de o parte, de imensa bucurie de a-ţi vedea munca tipărită, apoi de sentimentele de angoasă care se nasc atunci când începi să te întrebi dacă nu cumva ai dat buzna în intimitatea unor oameni care poate n-ar fi vrut să-şi citească numele şi poveştile într-o carte… În fine, sunt multe motive pentru care am dus cartea cu mine acolo, în acest spaţiu de care se leagă cercetarea mea de mai bine de cinci ani (şi disertaţia de la masterat a avut ca subiect proza scurtă a lui Eliade, dar atunci m-am limitat la ficţiune). Nu în ultimul rând, trăiesc cu întrebarea: ce ar fi spus cele două Mântulese dacă şi-ar fi citit propria poveste, redată în viziunea mea?

 

 

Şi ne-ai putea da câteva variante de răspuns? Pe de altă parte, ce ţi-ai dori să fi putut spune?

 

Mi-am imaginat deseori cum trebuie să fi arătat aceste două femei grozave care reuşesc, în tulburatul veac XVIII, să ridice „din temelie”, cum au avut grijă să ne avertizeze în pisanie, o biserică… Nu de puţine ori mi-am imaginat ce mi-ar fi putut spune. Cu siguranţă Maria nu m-ar fi îndrăgit deloc, având în vedere simpatia mea făţişă pentru Stanca văduva,  cea pusă în umbră de cumnata mai iute din fire. Dar cred că amândouă ar fi apreciat că numele lor au fost înscrise în memoria colectivă şi pe această cale: printr-o carte – pentru omul medieval, e un lucru la fel de important ca mântuirea sufletului. Cu siguranţă mi-aş dori să le placă povestea, şi să-mi spună, cum au făcut-o primii mei cititori, că au parcurs-o cu sufletul la gură…

Acum 10 ani ai debutat cu proză în Cuvântul. La 30 de ani, anul 2009 adună cel puţin trei evenimente importante: volumul apărut la Vremea, doctoratul finalizat la CESI, angajarea la Observator cultural. „Semnele” lui 2009 sunt întâmplătoare sau au fost „forţate”? Se poate vorbi de un „9” predestinat?

 

Îţi dai seama că, vorbind cu un om care a cercetat „semnele” eliadeşti vreme de câţiva ani, răspunsul nu poate fi decât unul (îi aparţine lui Eliade, de fapt): nu există coincidenţe şi întâmplări! Cu siguranţă e vorba despre un 9 magic, despre încheierea unui ciclu (la 30 de ani, cum altfel), aşa cum ai intuit şi tu: în afară de finalizarea doctoratului, de tipărirea cărţii şi de alăturarea echipei de la Observator, a mai fost un eveniment, nu fericit însă, care m-a marcat anul acesta. Acest eveniment a coordonat, cred eu, toate întâmplările fericite din 2009, şi acum am simţit cel mai puternic intervenţia sacrului în cursul destinului meu.

Ca o paranteză, nu pot să nu citez din Memoriile lui Eliade: „Continuam să scriu regulat cele două foiletoane săptămânale, la Cuvântul şi articolul la Vremea”…

Dacă mă gândesc, la Cuvântul n-a fost o „întâmplare” în nici un sens, îmi doream să mă citească Radu G. Ţeposu, care mi se părea atunci cel mai dur şi mai pertinent critic… Şi m-a debutat chiar el, mi-a făcut o prezentare elogioasă (asta se întâmpla în iunie sau iulie, în toamna aceluiaşi an a murit în accidentul acela stupid…)

„Ca prozatoare, Andreea Răsuceanu se arată de pe acum o portretistă riguroasă, cu mână sigură şi privire cinică, o observatoare necruţătoare a celorlalţi, pe care îi învăluie într-o aură grotesc-fantastă.“(Radu G. Ţeposu despre „ Confesiunea“publicată în iulie 1999)

Fără să forţez nota, aş putea paria (şi nu e deloc un pariu ironic) că evenimentul despre care vorbeşti ţine de „plecarea/dispariţia” cuiva. Nu-mi dau seama de ce, dar cred că altfel, n-ai fi „invocat” intervenţia sacrului. Nu cred că schimbarea unui job (chiar dacă vorbim de un loc în care opera lui Eliade capătă „volum”) să te fi marcat atât de tare.

 

Da, aşa este, e vorba despre o plecare. Şi, dacă n-ar fi vorba despre tine, n-aş accepta să vorbesc despre asta. A fost pentru prima oară când am simţit impulsul extraordinar pe care ţi-l poate da acea energie care rămâne liberă după ce s-a debarasat de forma ei lumească. E straniu dar, din aprilie, totul s-a succedat într-un ritm fulminant: am scris mare parte din lucrarea de doctorat, cu o inspiraţie şi o poftă de lucru neegalate de nici o altă perioadă creatoare din viaţa mea, m-am angajat la Observator cultural, am scos cartea, mi-am susţinut teza de doctorat. În aceste câteva luni mi s-au întâmplat mai multe lucruri decât în ultimii zece ani. Şi am simţit mereu un imbold, un impuls care venea din afara mea, de a continua într-o perioadă în care în mod normal m-aş fi prăbuşit şi aş fi vegetat intelectual vreun an de zile. Cred că disperarea şi durerea au fost motorul meu, iar susţinerea de care ţi-am zis a venit din afară. Cele două Mântulese e o carte care s-a născut din acest exerciţiu de eliberare a durerii, o carte de doliu dar şi „spaţiul” în care am trăit în ultimul an, pentru că în propria mea existenţă mi-era imposibil s-o fac. Mai e şi un gând perfid, dar profund uman, că toate lucrurile bune au venit ca o „recompensă” la întreaga suferinţă.

Cartea are o dedicaţie ( „Familiei mele şi în memoria bunicii mele”) şi a apărut în colecţia „Planeta Bucureşti” (alături de reeditarea Istoriei Bucureştilor a lui Dinu C. Giurescu). Fotografiile îţi aparţin, iar „ghizii” acestei cărţi fie că l-au cunoscut pe Mircea Eliade (cazul lui Sorin Alexandrescu), fie au încurajat şi au asistat la naşterea ei (prieteni, custode, preot, arhitect, scriitori şi editori). O întrebare absolut schematică, fără a însemna că publicarea la Vremea n-ar fi meritorie (ba, mergând pe firul semnelor eliadeşti, Vremea era singura care ar fi putut lega povestea, poate doar Cartea Românească să mai fi concurat, deşi simbolic): cum se face, totuşi, că n-a ieşit la Humanitas sau la Polirom? Apropo, cine e prietena alături de care îţi beai cafeaua pe lângă Batiştei, atunci când ţi-ai delimitat cartea de lucrarea de doctorat? Pariez că e Doina Ruşti.

Cartea şi-a ales ea singură editura, cred acum. În primul rând, mi-am dorit să apară la o editură care să lucreze cu grijă cartea, unde să pot colabora cu oamenii, care să aibă timp şi să facă totul cu pasiune şi răbdare, fără ca lucrurile să se tărăgăneze însă. Iar asta nu se putea la o editură mare, unde se lucrează la foc continuu şi lucrurile se depersonalizează mult. Echipa de la Vremea e formidabilă: de la editorul Silvia Colfescu, ruptă şi ea din Bucureştiul privilegiat despre care povestesc cărţile de la Vremea, până la redactori şi tehnoredactori, sunt oameni care au înţeles că detaliile contează, că autorul poate sta uneori o zi întreagă în biroul lor doar ca să aleagă ordinea unor fotografii… În plus, ei au colecţia dedicată Bucureştilor şi s-au bucurat enorm de carte, au şi lucrat-o foarte repede.

Prietena despre care vorbeşti este Doina Ruşti, într-adevăr, ei i-am spus povestea Mântuleselor într-o seară, la o cafenea de pe lângă Batiştei.

 

 

(“E o poveste lungă. Îmi permiteţi să aprind o ţigară?

Pofteşte!

Vă foarte mulţumesc, spuse scoţându-şi tabachera din buzunar. Am fost mare fumător în viaţa mea, dar acum pot spune că m-am lăsat de fumat. Doar din când în când, câte o ţigară. Mi-o răsucesc singur, adăugă. Dumneavoastră, probabil, nu fumaţi?

Nu.

Aveţi toată dreptatea, făcu Fărâmă, răsucindu-şi ţigara.)

Ca idee. Dacă anumite cuvinte dintr-o operă literară (ceea ce numim astăzi operă literară se poate transforma în altceva peste câteva secole, depăşind practic ideea de ficţiune), dacă anumite indicii şi nume ale celor care vor scrie despre autor sau opera lui se regăsesc (la o analiză îndepărtat temporală, puţin perceptibilă momentan) în textul propriu zis? Ce-ar fi, întreb super aiurist, evident, dacă în „Pe strada Mântuleasa” am găsi, de fapt, un „indiciu” al „Celor două Mântulese”? Sigur că indiciul există, prin simplul fapt că pe urmele lui Eliade se reface întreaga poveste. Dar, mergând şi mai departe, dacă numele autorilor care vor „interveni” pe marginea textului se vor „răsuci” precum ţigările din el?

Plecând de la această ipoteză absolut trăznită (şi cu trecere cinematografică), ce întrebare ai avea pentru Mircea Eliade? Şi, mai apoi, există vreun moment aparte în care, în procesul conceperii cărţii, ai simţit că în această poveste lungă, fumul ţigărilor răsucite cu mult înainte ca tu să te naşti te-a făcut să nu te laşi de fumat?

 

 

Eu cred într-adevăr că orice carte îşi conţine deopotrivă autorul, dar şi pe cei care vor scrie, la un moment dat din viitor, despre ea. O operă „scapă” întotdeauna autorului ei, ea rămâne „deschisă”, şi toate interpretările ei ulterioare se găsesc deja în ea… Cu siguranţă în Pe strada Mântuleasa există indicii despre Cele două Mântulese – recomand citirea paralelă a celor două „istorii” ale străzii… De asemenea, a istoriei neamului Calomfir şi a celei a neamului Manta, povestea Arghirei şi cea a Stancăi, aşa cum se „citeşte” ea din cele câteva semne pe care ni le-a lăsat soţia lui Manta cupeţul. Toate sunt indicii ale Celor două Mântulese. Dar Pe strada Mântuleasa conţine indicii ale multor alte cărţi şi poveşti, şi a reuşit chiar să „creeze” un episod istoric autentic: e vorba despre pivniţa de sub şcoala Mântuleasa, care, aşa cum mi-au arătat-o documentele, chiar exista, iar Eliade nu avea cum s-o ştie, necitind niciodată documentele de arhivă, desigur… Cine ne-ar putea garanta că ea chiar exista, înainte de a „o scrie” Eliade? Vezi, de multe ori literatura creează viaţa, nu e numai invers. Despre numele răsucite ca ţigările, nu m-aş mira să le descoperim „camuflate” în text. Oricum, ceea ce m-a atras dintotdeauna la Eliade a fost inepuizabilitatea. Un text eliadesc nu „se termină” niciodată, e mereu viu, mereu altul, într-o permanentă prefacere. Şi cuvântul nu e întâmplător. Dar discuţia e foarte lungă…

Întrebarea pentru Mircea Eliade ar fi… mai multe întrebări: de ce Mântuleasa e un nume masculin în Pe strada…, ce crede despre întâlnirea preafrumoasei şi oarbei Arghira cu Stanca şi Maria şi ce legătură există între Abdul (cel cu muştele despre care vorbeşti tu)  şi Murat (cel cu maidana). Fumul ţigărilor lui Fărâmă a plutit mereu deasupra manuscriselor mele, din el sunt făcute şi personajele mele.

Ce făceai în 1994?

În 1994 citeam. Pentru prima oară organizat, cu plan de lectură: bibliografia se mărea la fiecare incursiune în bibliotecă, citeam „în lanţ”, cu aviditate, de la Catilinarele lui Cicero la Saturnaliile lui Macrobius, la Măgarul de aur, la epopei. Citeam cu creionul în mână, cu disperarea că n-am să citesc niciodată cât ar trebui, că am început prea târziu… Mă pasionau detaliile, amănuntele episodice, lucrurile aparent nesemnificative sau întâmplătoare, capabile de fapt să răstoarne un sens. Mai mult, începeam orice analiză de text de aici, de la un detaliu pe care-l descoperisem chiar eu şi care mi se părea că ascunde sensul global, profund, ascuns, pierzând uneori din vedere organizarea de ansamblu. Nu m-au pasionat niciodată ansamblurile. Nici lucrurile generale, deja puse în schemă. Pentru mine un text gata descifrat, servit pe post de comentariu înceta să existe, îi expira imediat valabilitatea interpretării, trebuia să inventez chiar eu alta. Descopeream literatura şi libertatea ei infinită, în clasa a noua de liceu.  Aveam un cerc de antropologie culturală, o revistă a liceului, un imens complex deja format faţă de toţi cei care umpleau paginile manualelor.

Pe lângă cele peste 200 de pagini ale cărţii tipărite mai există şi teza de doctorat.

Teza de doctorat cuprinde încă două părţi, faţă de cea publicată: una introductivă, care nu va vedea niciodată lumina tiparului şi una despre Mircea Eliade, care sper să fie aranjată cât de curând în formă publicabilă. Dacă aş fi respectat conceptul iniţial al cărţii, ar fi fost o carte mare care te-ar fi îmbiat mai puţin la citit. Iar eu îmi doresc în primul rând mulţi cititori, oameni cu care să comunic prin intermediul cărţii mele. Dacă le-a plăcut cartea Mântuleselor, o vor citi şi pe cea despre Eliade, sunt sigură de asta. Unii dintre ei, fireşte. Va fi un fel de urmare la Cele două Mântulese, o prelungire a realităţii pe teritoriul ficţiunii.

Care au fost modalităţile de documentare? S-ar părea că dincolo de cele „tradiţionale” (arhive, muzeu) există o latură detectivistică. Se simte că te-au atras personajele şi le-ai opus una alteia (în cazul celor două moştenitoare ale lui Manta). O „moştenire” care pare să vină „testamentar” în cazul lor (ca femei „reprezentative” pentru o epocă). Ai apelat, fără îndoială, şi la „testamente” în şirul acesta de fapte.

Documentarea a însemnat drumul cu un montagne-russe din care nu coboram decât uneori. Căutarea, uneori haotică, fără reper existent, alteori urmând indicii infime, intuiţii sau pura speranţă, a însemnat lucrul cu manuscrise deteriorate, aproape ilizibile, în limba chirilică, limba de tranziţie şi uneori română, rupte, prost inventariate, câteodată lacunare – manuscrise care figurau în cataloage, dar nu existau propriu-zis, altele pe care plouase şi de pe care cerneala se ştersese, unele pe care am obosit pur şi simplu să le mai descifrez. Îmi amintesc, de pildă, un document care consemna descoperirea unui schelet uman într-o fântână… nu avea legătură cu tema, cum multe nu au avut, dar curiozitatea nu te lăsa să treci peste ele, chiar dacă uneori nu mai era timp şi golurile trebuiau umplute de imaginaţie. Cercetătorul face mereu pe detectivul, e captivat, absorbit complet de povestea pe care o construieşte: e ca şi cum te-ai uita la un film de suspans doar că de data asta ai putea să fii „înăuntru”, mai mult, să dirijezi acţiunea, să o regizezi. Dar să fie de-adevăratelea, nu o convenţie, cum e în cazul filmului. Să urmăreşti în documente istoria personală a unor oameni, pe care să încerci să o scrii pe urmă încadrând-o în trăsăturile epocii, citind codurile de legi, documente înrudite care să-ţi explice ce se întâmplă în propria ta poveste, căutând alte situaţii similare edificatoare – e o muncă pasionantă. Au fost şi multe testamente, şi inedite şi edite, pe care le-am citit ca să înţeleg şi altfel decât ne-o explică istoricii mersul lumii în veacul al XVIII-lea românesc. Am citit enorm de multe testamente, acte de donaţie, de vânzare şi cumpărare, totul ca să simt pulsul lumii ăleia.

Marta Petreu la Conferinţele de la Sala Oglinzilor / Andreea Răsuceanu – Cele două Mântulese

Andreea Răsuceanu în Turneul de lectură al Observatorului cultural

Vă aştept în 2010 cu interviuri, video documente şi „pariuri literare”. Nu uitaţi: nu voi face concesii valorice şi în cele 10 bloguri care vor fi activate în noul an, nu veţi găsi decât calitate.

În premieră,  imagini din turneul de lectură al Observatorului cultural, proiect început cu patru episoade în liceele bucureştene în 2009, care va continua şi în 2010. Autori adevăraţi şi cărţi care contează într-un tur de forţă prin licee. Un proiect Observator cultural, susţinut de Radio România Cultural, Ziarul de duminică, Omega studio şi Editura Charmides.

Cu Andreea Răsuceanu ne vom reîntâlni în ianuarie, cu un amplu interviu.

„La mulţi ani!” tuturor.