poze din redacţie

Mini şi Pisiccel 1 – poză de grup la numărul 203 al Observatorului cultural

„Bulgăraş” zis şi „Albi”.

pariul cu literatura e o joacă aici (şi un poem Mihail Vakulovski)

Am primit un mail destul de haios. Adi ne complimentează pentru ideea cu Casa de Pariuri literare, deşi crede că e o gratuitate asocierea cu acest fenomen. Am să fac acum ceea ce nu credeam c-o să fac prea curând, am să deconspir legătura. În anii de mare foamete 2001-2002, micul ftiriadi, negăsind un job normal (nu că azi şi-ar găsi), şi-a încercat norocul la pariurile sportive. Trăgând linie, s-a ajuns pe plus, dar, ştiţi cum e, impresia e jalnică în momentele de criză, mai ales când te scoate un meci cotat ca sigur. Pe vremea când pariurile nu deveniseră o modă (am intrat prima dată într-o agenţie de pariuri în 1998), părea singura variantă de a obţine bani pentru proiecte(mi-ar fi jenă să dau alte amănunte, mai ales nume de persoane de bună credinţă). Iată-deci- că-ntr-o astfel de „acţiune”, un reporter(foarte ok, dar luat de valul momentului) şi-a făcut treaba pe spinarea „fraierilor” din Casino. Bineînţeles că nu am ratat ocazia de a-i da „amicului” ponturile. Cel mai important, acela că, din pariurile sportive, va ieşi o revistă de poezie. Tocmai terminasem Biblioteca de poezie, o aventură care a costat câteva milioane din rezerva proprie. Se-ntâmpla în 2001, într-un articol bine scris (dar atât, din păcate pentru banii care se câştigă în lumea „Academică”). Iată aici legătura cu Casa de Pariuri. N-a fost revistă de poezie, până la urmă, a fost o colecţie „no name”, n-a fost în 2001, ci a avut de aşteptat. Ah, da. Titlul colecţiei (finanţată iniţial din acele câştiguri), no name este furnizat de o fostă profă de română, pe-atunci la liceul Mecanică Fină din Bucureşti. Într-o discuţie pe marginea noilor nume din literatura română, am întrebat-o dacă o ştie sau dacă are vreo legătură (nume apropiate) cu Zvera Ion, autoarea volumului „Copilul cafea”, mai ales că, tânără fiind, ar fi putut afla ce se mai întâmplă prin „Litere”. Eroare. Nu numai că nu ştia nimic (în naivitatea vremurilor încă mai speram că studenţii de la litere au dorinţa de a cunoaşte scriitorii contemporani), dar m-a şi repezit puţin: „Da’ tu cine eşti?”  „un cristian”. „N-am auzit, nu cunosc, no name.” Nu mai ştiu dacă i-am lăsat manualele (la asta sunt foarte descurcăreţe multe profe, la cumpărat manuale) şi am plecat. Cert e că după câteva luni, Cosmin Ciotloş s-a dus să-i lase la bibliotecă primul carneţel din colecţie. „No name”, fireşte.

Şi-acum pariul promis (nu de alta, dar mama când a citit materialul- de la binevoitori!- a crezut o vreme că povestea cu literatura mă va ruina. M-a ruinat sufleteşte, banii necontând, toate proiectele din underground fiind gratuite).

Dumnezeu nu bate cu pariul

În general, pariul creează dependenţă. Ceea ce e obscen. Cine ar recunoaşte obscenitatea asta? Cristi crede că a depăşit faza dependenţei. De ce joacă acum? Zice că a făcut din pariu un mod de viaţă, din care el, ca student, poate trăi decent lună de lună. Parazitează. E un parior pe sume mici şi recunoaşte că nu poţi da lovitura fără să ai bani mulţi. Visează la suma pe care o va strînge într-o zi, cu care va veni la casa de pariuri şi-i va falimenta pe nenorociţi. Cel mai mult a cîştigat 70 de dolari şi 600.000 de lei, într-o zi. (n.m. bani din care s-a cumpărat un reportofon, furat la Gaudeamus de către un împătimit al literaturii de lângă standul „Aula”, cu tot cu caseta ediţiei sonore a cărţii „Klein spuse” a lui Mihai Ignat. Poate că l-a atras ce se difuza acolo”) Dar cît a pierdut? Nu e niciodată clar. Şi-a scos banii pe care i-a băgat, zice. Şi a trăit decent. Decent ar fi trăit, poate, şi fără să parieze.

Sîmbătă,

pe la trei, Cristi, Laur şi eu la o masă, în casa de pariuri. Se poate paria pe orice, îmi explică. Pe rezultatul final, la pauză, pe marcatorul golului, pe ultimul sfert de oră. Ei deocamdată joacă pe cîini. Pe ecrane se transmit în direct curse, de la Romford şi Crayford, Anglia. Laur e prudent, e novice, într-o lună a pierdut 500.000. Pentru un student e mult. Cristi însă se avîntă. Cîştigă de două ori, cu French Toast şi cu Colne Valley Boy, doi cîini care îi aduc cam 100.000 de lei. Banii ăştia îi pregăteşte pentru meciurile din Intertoto, de diseară. Laur: „Zi-i şi lui ce cărşi ai de vînzare!” Cristi:”Acum am bani, nu mă gîndesc să vînd.” Are Candide, de Voltaire, în engleză, Cioran – Ţara mea şi încă ceva. Brusc se agită, pe foi sau pe ecrane au văzut ceva şi Cristi se scoală grăbit şi merge la casă să parieze. Se întîmplă repede totul. A căştigat, dar e furios. A vrut să parieze 50.000 pe Reef Road, dar casierul a greşit şi l-a trecut cu 30.000. El n-a mai insistat şi, uite, n-a cîştigat cît ar fi putut. Ar fi trebuit să insiste. „Era un semn. Trebuia să ţinem cont de el! Trebuia să ţinem cont!”

Cristi, care măsoară jumătate cît Laur, este creierul. Joacă dintotdeauna, spune el. Dacă eşti inteligent, cum e el, n-ai cum să pierzi, de fapt n-ai cum să pierzi rău. Adică te prăbuşeşti, dar te şi ridici. Numai boii nu cîştigă la pariuri. Laur, care nu prea cîştigă, îl întreabă: „Adică, să înţeleg că sînt bou?”. Nu, fireşte.

În general, pariorul stă la marginea superstiţiei. De pildă, Cristi ştie că o zi poate fi a ta, dar în altele e mai bine să stai la locul tău. Cîteodată se scoală hotărît să parieze, merge la casă şi acolo ceva nu-i convine, nu-i place mutra casierului sau îi vine rîndul prea încet. Atunci se întoarce. Mai are o vorbă, plină de înţelepciune în felul ei: „Îmi simt norocul în urină”.

Duminică mă întîlnesc din nou cu ei. Pang! De data asta sînt lefteri. Lefteri-lefteri. Bastia i-a trădat, a luat bătaie de la Slaven Belupo, din Croaţia. Cine-ar fi crezut, pe propriul teren?! Au pierdut tot, 180.000 de lei pe care îi mai aveau împreună. Cristi:”Sînt convins că am să-i falimentez. Aici trebuie să vii cu un milion pe zi şi să pleci cu două. Dacă vii cu 50.000, n-are cum să-ţi iasă. Dar să ştii că eu cîştig. Ai văzut ieri – de trei ori la rînd, din cîini.” Nu mai au bani, dar rămîn, trişti. Pe televizoare sînt curse de cîini, de cai, meciuri de tenis, fotbal, motociclism. Ivanisevici îl bate pe Hellman, la Wimbledon. Laur: „Mai stăm, să cîştigăm experienţă. Pînă cînd o să cîştigăm experienţă?” Cristi: „Sînt detaşat acum. Sînt liniştit acum.” Apoi: „Trei beri gratis a aproximativ 15-18.000 de lei, pe care le-am băut aseară la lansarea de carte, la Muzeul Literaturii Române – e ca şi cum aş fi dat banii pe ele – n-am pierdut nimic”. Apoi:”Şi oricum, la toamnă se va face o revistă de poezie care va fi sponsorizată exclusiv din pariurile astea”. mai are 9 mii de lei. „Îmi ajung de un iaurt”. Apoi: „Trebuie să vînd cărţile”.

Atmosfera:

Luminile care sclipesc. Murmurul din sală, murmurul de la mese. Bărbaţii care vin în valuri spre fetele de la computere, să parieze. ceilalţi, adînciţi în foi, socotesc cotele, calculează şansa. Civilizaţie. Un bătrîn îl întreabă pe fiu: „Şi-l scoţi pe Falumi din discuţie? Îl scoţi pe Falumi din discuţie? Îl scoţi!” Un tip cu foile în mînă îi strigă vesel altuia, proaspăt venit: „Florică, hai să facem un cîine!”

în bulă: „Fii atent, Vărzarule! Stai aşa, nu te-ntoarce! Am pus pariu cu şaorul din spate că nu ne ridică vizele pentru Germania. Dacă cîştig, iau 3000 de mărci. Dacă pierd, mi se rupe, că-s primul care o taie din ţară!

explicaţia fotografiei

Fotodocument: Mici jucători din clubul „Amicii lui Vărzaru”, sătui să tot piardă pariurile cu agricultura, industria şi cele 200 de zile, s-au hotărît să investească în pariul cu Loteria vizelor

Reporterică Venturiano în Academia Caţavencu, nr. 27 (502), 10-16 iulie 2001

Trebuie să recunosc: bine scris. Cu excepţia unui Hellman în loc de Henman(pentru cine se uită la tenis), îţi vine să rîzi cu lacrimi. Lacrimi pe care le-am avut şi noi în ochi după această bijuterie. Dar de altă natură. Cred cu tărie că şi-n literatură există un Tata Jean, un nea Jiji, un Mitică Miliţianul, un Claudiu (Răducanu, cel cu blocnotesul). Aplaudaci, lăcuste, blatişti, păpuşei, păpuşari şi baroni. Fraiereală, bani negri şi impostură. Beneficiari ai sistemului şi păcălici. Ştirişti mediatici şi profesionişti pe banii statului. Investitori şi gogoşi generaţioniste umplute cu magiunul premiilor împărţite după criteriul „să nu se supere şi ăla”. Nu pot vorbi eu despre asta, dar mă pot dezice. Scriitorul român a părut, cu notabile excepţii, un pensionar al tranziţiei. Milogit cu câteva milioane, a tăcut mâlc şi a acceptat vorba de duh a „patronului”: „Dacă nu se vinde, tată! Ce să-ţi fac eu dacă nu se vinde cartea?” Dar ceea ce e interesant este că forfota din această lume orgolioasă este eminamente necunoscută în rândul celor care ar trebui să-i cunoască. Sute de profe de română habar nu au zece scriitori români contemporani, din zece profe chestionate (în două licee teoretice) doau două au ştiut să indice trei reviste literare. Cititorul potenţial, contrar vânzărilor, succesului târgurilor de carte, apariţiei TVR-ului cultural şi boom-ului audiobook-urilor, nu ştie, nu caută, nu este căutat şi, s-o recunoaştem, domnilor editori, nu prea are bani să cumpere. Cine pierde din toată această poveste? Acelaşi autor, pasat, amânat şi pus în situaţia să-şi caute un job pentru câştig. Nu vorbesc despre cei care se streacoară, se milogesc, pozează prin toate festivismele, doar-doar intră o poză în istoria literaturii. Vorbesc despre numărul constant ridicat de autori nedumeriţi că nu există o piaţă de desfacere pentru cărţile/audiobook-urile/videobook-urile lor. În genere, aceştia sunt tineri, uşor de dus cu vorba şi creduli. Celălalt, autorul mai în vârstă, umilit şi călcat în picioare de interesele economice, şi-a făcut treaba pe unde a apucat. Dacă v-aş spune câţi dintre fracturişti au publicat în reviste de genul „Poveşti, poveşti”, v-aţi îngrozi. Dar sunt prea multe de spus şi începe să mă lase rece fenomenul. Trebuie să mai trăim şi noi, nu? Şi, dacă toate „posturile” sunt ocupate, nu e mai bine să plecăm? Nu de alta, dar de reţetele de succes ale profitorilor, de miştouri şi de miştocari ni s-a cam luat.