Era în 1993 şi era prima dată cînd îmi văzusem textele bătute la maşină! Era uluitor, ce mai conta că erau scrise cu mov, ce mai conta că abia se vedea ce scrie, erau textele mele! Atunci m-am simţit pentru prima dată, cu adevărat, poet. Zile în şir, de 100 de ori pe zi, scoteam din geantă hîrtiile alea şi le priveam fascinat. (Dan Coman)
Întregul univers construit de Dan Coman pe parcursul celor trei volume (anul cîrtiţei galbene, Timpul, 2003; ghinga, Vinea, 2005, dicţionarul mara, Cartier, 2009), plus placheta din colecţia no name, coordonată de un cristian, Doamne Doamne (2006), centrează o fiinţă spasmodică, a cărei eternă suferinţă rămîne imposibilitatea de a comunica. „Muţenia“ va fi, aşadar, dincolo de orice etichetă critică, caracteristica principală a poeziei lui Dan Coman. (Cristina Ispas)
Dicţionarul Mara e o carte specială, despre cum cum înveţi să devii tată, despre dragostea mică-mare, pe apucate, pentru iubita care a devenit mamă. Cînd se naşte un copil, universul întreg îşi schimbă centrul, forma, culoarea, aromele. Totul se restructurează, lumea se face din nou. (Doina Ioanid)
Mă urc în copacul din agendă, din prima agendă pe care a deschis-o Marin cu degete tremurate şi tot cu degete tremurate ne-a citit. E şi o scăriţă acolo, pe care încerc să urc pînă la Dan, la caietele lui albe scrise cu negru. Nu ajung, mă împiedic în foile mele împrăştiate peste tot. Poezia şi foaia.
Întuneric şi jarul ţigării. Nu mă întreb ce mă trezeşte noaptea. Agendele lui Marin, caietele lui Dan şi foile mele. Dacă peste toate aş aşeza luminiţa aceasta de la ţigară, cine ar sări să le stingă? Încet, să nu trezesc fetele… (Florin Partene)
Poetul nu e un nomad al experimentului, nu ajunge în zona pastişei, a ironiei sau a antifrazei, cum se întîmplă de multe ori. Nu numai că nu-şi neagă subiectivitatea, dar chiar preferă să o restaureze întocmai ca pe cel mai locuibil, mai vechi, mai intim şi mai valoros spaţiu din lume, acolo unde emoţiile dospesc şi se rumenesc pînă devin una cu aerul, cu mirosul însuşi: „într-o secundă/ un aer care a stat ani lungi în alţii/ mă inundă“. (Teodora Coman)
un cristian: Cam toţi editorii de poezie au un trecut (sau un viitor) de poet. Nu pot să nu vă-ntreb, aţi scris poezie?
Gavril Ţărmure: Nu. Şi-o să povestesc despre o vizită din 1985 la Cenaclul Vatra din Tîrgu-Mureş. Se pusese la cale o deplasare a cîtorva membri (Radu Săplăcan, Zorin Diaconescu, pictorul Marcel Lupşe, Ion Mureşan şi subsemnatul) ai Cenaclului Saeculum din Beclean. Toţi eram profesori în Dej, mai puţin Ion Mureşan, care era „profesor de toate disciplinele şi materiile“ la Strâmbu. Cum Ion Mureşan nu s-a prezentat la tren (confunda foarte des zilele întîlnirilor), am plecat fără el. Fiind la începutul participărilor mele la cenaclurile literare, nu prea înţelegeam care mi-e rolul. Radu Săplăcan şi Zorin Diaconescu mi-au pus la cale o farsă: „Muri n-a venit, tu trebuie să înveţi pînă la Târgu-Mureş cel puţin două poeme de-ale lui şi să le reciţi acolo, pentru că va veni foarte multă lume pentru el. Şi dacă zăpăcitul n-a venit, trebuie să spui tu poemele în locul lui, ca să nu-i dezamăgim“. Mi-au dat Cartea de iarnă şi m-am apucat de lectura obligatorie. În cele cinci-şase ore pe care trenul le-a făcut de la Dej la Tîrgu-Mureş (deşi erau cam 100 de km), am învăţat toată cartea pe de rost. Şi din panica momentului – Al. Cistelecan ar fi venit special de la Oradea pentru Ion –, şi din cauza atracţiei tot mai fascinante a cărţii, am avut o mare revelaţie în ceea ce priveşte poezia română contemporană. M-au păcălit să-nvăţ pe de rost Cartea de iarnă şi asta m-a apropiat de poezie. Prietenii s-au distrat copios pe seama habotniciei mele, dar n-am regretat deloc momentul.
încă nu am înţeles pe de-a-ntregul ce îşi spun, în nevorbirea lor, marii muţi John şi Costică. Nici acum, după Colocviul Tinerilor Scriitori de la Alba, unde au fost daţi dispăruţi în misiune cel puţin o noapte şi regăsiţi apoi pe o bordură, refuzînd să se întoarcă la hotel, refuzînd banii pentru a 56-a bere, liniştiţi, zîmbitori. nu ştiu dar am făcut o reverenţă. mereu aceeaşi în faţa lui John.
„am citit Reverenţa în format electric. incredibil. e ca o gură de ţuică fierbinte, luată direct din cazan.
e ca atunci cînd te-ai îmbătat
şi oriunde te-ntorci
cineva se uită la tine şi-ţi zîmbeşte.“
Ca un dos de palmă dat peste gură de un mut. Cine mai ştie azi să facă reverenţe în poezie? (Ana Dragu)
Unul dintre cei mai buni poeţi tineri vine de la Bistriţa şi e o poetă. Păpuşa de ceară, a doua carte a Anei Dragu (debutul aproape neobservat purta un nume mai puţin fericit – Iarbă pentru fiare), nu are nimic de-a face cu ludicul şi feericul infantil, cum titlul ne-ar putea face să credem, ba, dimpotrivă – e de o visătorie feroce, cu autofagii suave şi erotisme crîncene, descinse surrealist din Gellu Naum şi expresionist din Ioan Es. Pop şi Teodor Dună. (Radu Vancu)
Peste drum de Muzeul de Artă Comparată, locuiau doi evrei, Marcu şi Rifca. În faţa casei lor, într-o noapte rece, pe cînd ploua mocăneşte, m-a oprit Ioana Nicolaie – plîngea şi mi-a zis ceva ce nu voi uita niciodată: S-a sinucis Dan, aşa am auzit. Stăteam amîndoi în ploaie, fără umbrelă, iar la una dintre ferestre stăteau cei doi evrei bătrîni şi se uitau la noi, aşa, de parcă s-ar fi uitat la doi peşti în apă. Am fugit la gară şi am luat primul tren spre Maieru, trebuia să-l văd pe John, el era singurul om care putea şti exact cum stăteau lucrurile. Cred că la vremea aceea aveam fiecare cîte un poem publicat. (Marin Mălaicu-Hondrari)
Zborul femeii pe deasupra bărbatului este o carte de poezie cu poveste, mai exact cu o poveste învăluită în trei straturi de scriitură, o poveste implicită despre dragostea dintre un bărbat şi o femeie, dar şi despre dragostea dintre un cititor care devine scriitor şi un pregnant univers livresc. (Oana Cătălina Ninu)
A scrie o carte centrată pe tema sinuciderii presupune involuntar o apropiere de lumea morţilor, de acel spaţiu halucinant în care viaţa este resimţită ca o capcană, iar moartea, un promised land al tuturor speranţelor şi visurilor neîmplinite. A-i înţelege pe scriitorii care au ales moartea în detrimentul unei existenţe ce devenise insuportabile nu înseamnă însă alege acelaşi traseu. Dimpotrivă, naraţiunea lui Marin Hondrari dezvăluie un personaj lucid, care analizează, uneori cu o surprinzătoare răceală, diferitele moduri prin care scriitorii au ales să despartă de viaţă. (Silvia Dumitrache)
GLORIA BISTRIŢA – un supliment Observator cultural, în proiectul LITERATURA ROMÂNĂ SCRIE PE MINE
uncristian / Literatura ca un hobby? Da, dom'le! 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.