MM, ultimii doi metri

“Nu eşti bun la nimic, stai la rând, nu intra în faţă.” O somaţie care, probabil, repetată de zeci de ori în zeci de împrejurări, a declanşat acest surprinzător roman, scris de un om şi mai surprinzător, pe care-l puteam bănui de multe calităţi, numai de aceea de romancier ba. Am trecut prin numeroase stări citindi-i cartea. Prima a fost aceea de şoc. Ultima a fost de dependenţă: citeam şi nu mă puteam opri. O carte ca asta nu poate fi scrisă de un autor cu biografie subţire, contrafăcută, cosmetizată. (Ioan Es. Pop)

Picat cu brio pe acuze de pornografie și vulgaritate la câteva prestigioase concursuri de debut, refuzat de edituri de toate mărimile și bugetele,  Morții Mă-tii e un pariu cu lumea scriitorilor internautici. Contrariat de statutul de scriitor pe care niște băiețași cu tupeu și-l arogă, am vrut  să verific dacă și un personal literar auxiliar poate să dea un roman.

Fragmente din MM au fost citite în cenaclul lui Marin Mincu (căruia îi mulțumesc pentru insistența de care a dat dovadă în acel moment, deși, se știe, relațiile dintre noi nu erau dintre cele mai apropiate) și au apărut în tiuk (țin în mod special să-i fiu recunoscător lui Mihai Vakulovski pentru asta).

Neinclus de organizatori pe lista tipărită a lansărilor târgului pe considerentul că titlul îl indică a fi „subcultură”, cartea e o revanșă personală pe care mi-am permis-o față de un sistem editorial clientelar, față de o societate consumistă plină de impostură și, în particular, față de niște „prieteni” literari care au considerat că trebuie să le fiu dator că există.

MM nu mă face scriitor (am o mare problemă cu statutul de scriitor al multor grafomani). Doar mă eliberează de un trecut în care prostia, mediocritatea, îndobitocirea și mizeria morală pe care le-am descoperit în jungla literară m-au ținut în expectativă și m-au făcut să mă refugiez în proiecte. E cumva trecerea de la viața de carton, a cărților bune și a oamenilor de plastilină, la viața reală. Din acest moment îmi voi revizui atitudinea față de importanța vieții literare. Un fel de „la revedere” spus unei lumi mici (nu ca mărime),  limitată ca sens, suficientă în sine prin gloriile ei locale și pleșcarii din toate generațiile cu care mi-am pierdut vremea. Dintr-un smac cu mirosuri care mai de care mai pestilențiale, printre colaboraționiști ratați și genialoizi neîmperecheați, doar întâlnirea cu cărțile și autorii în care am crezut încă de la început, necunoscându-i și nejudecându-i după cum arată sau după cum mănâncă, m-au făcut să continui. Dintre toate lumile posibile, lumea literară românească e prima țață în blocul care stă să cadă al unei țări aproape expirate. Noroc cu bunul simț al puținilor ei locatari care-și plătesc carte cu carte „datoriile”. Recunoștința mea scriitorilor adevărați și flitul total chiriașilor pripășiți pe-ascuns prin apartamentele suprapopulate în care-și visează gloria, își spionează vecinele sau își declamă nopțile „opera”.

Iar pentru fufele contrariate și papițoii care se miră că-njur, o vorbă a bunicului: „Nu te mai chiorî, prostea, te drăcui  că-mi ești simpatic, altfel dădeam cu tine de pământ!”

O carte despre povestea underground-ului editorial și mainstream-ul prostiei naționale pe care am suportat-o ca un fost elev silitor și învățat să aștepte la rând. Dacă ar fi putut fi pumn, ar fi umplut de sânge. Așa, e doar sângele meu și delimitarea de prăpastia în care repetenții, generațiile așteptate și lașii ne-au adus.

unu şi unu, ediţia a treia