stand(ard)

Am văzut pe viu standul. Era singurul luminat din zona lui la acea oră. Nu e o exagerare.

Vrând-nevrând, m-am gândit cât de greu s-a ajuns aici. Pentru că drumul n-a fost deloc simplu, deloc întâmplător, deloc fără poveste. Doar că povestea asta n-a cerșit pomană și nici n-a acceptat vânzări de suflete. Am colindat pe îndelete un Romexpo în construcție, trecând pe lîngă tonele de cărți care intrau într-un vuiet continuu pe uși. Stand după stand, am citit numele competitorilor. Pentru că aici vorbim despre un ring. Am încercat să-mi amintesc despre fiecare competitor câte ceva. Firește că n-am omis un zâmbet trecând prin fața marilor edituri de poezie ( a căror istorie neoficială nimeni nu o va consemna) și constatând că mult hulitul Humanitas (care n-a vrut să promoveze literatură tânără, care n-a vrut să publice poezie…, cunoașteți discursul) are cea mai importantă ofertă din acest an: Aerul cu diamante, o carte care a lipsit atât de mult sistemului literar contemporan. Reeditarea antologiei este, o spun cu oftica unuia care și-ar fi dorit (și a mărturisit asta public de repetate ori)  s-o editeze (dar care nu era nebun să nu-și dea seama că n-o va putea reedita), semnul la revenirea Circulației valorilor. Pentru că vreau să pun sub semnul acestei etichete, explozia de evenimente recente. Mi-am amintit cum luam cu împrumut cartea de la lectură și-o închiriam (da-da, ca și Cinci sau alte rarități) pe holul facultății, ca xerox, pentru o zi. O carte-cult, cum nu știu câte cărți a avut literatura română. O carte pentru care niște fracturiști erau în stare să se bată. O carte pe care dacă o aveai, în 2001, amețitele de la litere ar fi ieșit la o cafea. N-am să înțeleg niciodată de ce a fost nevoie să treacă atâția ani ca să fie reeditată.

Am luat apoi catalogul oficial, l-am răsfoit, și iarăși am zâmbit văzând cum războaiele se sting ca niște bețe de chibrit și cum lumea literară e atât de ușor manevrabilă. Inamici publici care-și lansează împreună operele nemuritoare, caractere dificile care se pupă și se scuipă după cum bate vântul sau după cum vine mălaiul. Niște copii, unii mai premiați decât alții, care-și sapă singuri gropile pentru a avea de unde se se ridice. Am fost atât de relaxat când am constatat că nici de această dată intuiția nu m-a trădat și am putut recunoaște vechi și noi fețe cu același tip de compromis la îndemână. Dar ce nu face un autor pentru a-și vedea numele pe o carte? Și-n toată acestă plimbare, parcă mi-a trecut supărarea. Morții Mă-tii a fost considerat subcultură de către organizatori și n-a fost admis pe lista oficială a lansărilor. De ce să mă supăr? Pe cine să mă supăr? Am acceptat vreun compromis editorial? M-a cenzurat cineva? Am acceptat să-mi schimb titlul? (sunt atâția nonconformiști care au cedat la treaba asta, că e deja regulă). Nici vorbă, am retras cartea, atâta tot.

M-am liniștit, am  măsurat din ochi standul, m-am gândit că e mai profitabil să joc în runda asta cartea grevei japoneze și am ieșit din ring. Fără pumni, fără încrucișări de mănuși, fără box cu umbra. Ușurat, dar și orgolios. E loc pentru toți. Și chiar și-așa, fără să accept  aranjamentele și jocurile de culise. Mi-am văzut, așadar, de treabă. Fără să mă gândesc de unde-mi vin banii, cine mi-i dă, cine e în spatele „imperiului” pentru care boxez, când o să mă pună pe liber. Liber și fericit că nu m-am trădat și convins că drumul fără aliați compromiși nu poate duce decât conjunctural undeva. Liber că pot evita fără să-mi pese ce se vorbește, fără să mă intersectez cu profitorii sistemului și fufele fanatice care cred că și-au găsit rost în viață ridicând statui unor pleșcari. E atât de sănătos să poți sta deoparte și să spui un Morții Mă-tii sănătos, din inimă, necenzurat.

Literatura română scrie pe mine. Nu știu pe câte alte tricouri un astfel de mesaj ar însemna cu adevărat ceva. Și, totuși, tricoul începe să miroasă a transpirație. Va veni și vremea când îl voi schimba cu ceva mai bun. Să nu fie ceva mai bun? Sigur e, sunt absolut sigur că e.